A studiat ştiinţe economice la Cluj, dar, întors acasă, la Hunedoara, a găsit oraşul prea mic pentru nevoile lui culturale, aşa că, acum zece ani, a plecat spre Vest. Astăzi, Horea Mihai s-a întors acasă, a vernisat o expoziţie la Castelul Corvinilor şi ne povesteşte cum e viaţa în Occident.
Rep: Care este povestea ta de dinainte de a pleca în Belgia, Horea?
Horea Mihai: Am făcut facultatea la Cluj: Ştiinţe Economice, am lucrat o vreme la Hunedoara şi am plecat în Belgia în 2007. Am fost o vreme profesor la Colegiul „Matei Corvin”, iar apoi am lucrat la o firmă unde eram secretar şi făceam de toate din cele ale biroului. Când mă uit acum în urmă îmi dau seama că a lucra în învăţământ a fost plăcut. În domeniul învăţământului, e drept, mi-aş fi dorit mai multă participare din partea copiilor, dar cum implicarea din partea părinţilor nu era mai deloc, copiilor nu prea aveam ce să le cer. Angajatorul meu a fost, cel puţin cu mine, foarte cumsecade. De altfel, tocmai el a fost cel care m-a încurajat să merg mai departe. Hunedoara este un oraş cu o bibliotecă foarte mică. Ori eu, cât am fost student la Cluj tot timpul am mers la biblioteci, am încercat să prind un pic de cultură alternativă, m-am înscris la Centrul Cultural Francez… La Hunedoara îmi lipseau o grămadă din lucrurile astea şi a trebuit să plec, pentru că mă simţeam sufocat. Însă nu am fost niciodată supărat pe oameni! Îmi plac hunedorenii: sunt oameni de treabă, oameni cu probleme şi cu un trecut trist…
De ce spui că Hunedoara are un trecut trist?
De fiecare dată când ne evaluăm viaţa privim în trecut, iar istoria Hunedoarei a fost, oarecum tristă, şi mă refer la istoria recentă. Practic, Hunedoara a fost un sat transilvan care vindea fier şi care, din cauza proximităţii faţă de exploatările miniere, a devenit un centru industrial. Oameni din toată ţara au fost mutaţi din satele lor, iar eu nu cred într-o uniformitate culturală în toată România. Fiecare colţ al României are un fel de a mânca, un fel de a vorbi, un fel de a trăi… Muncitorii aceia care au format Combinatul au fost oameni strămutaţi, rupţi de familii, cărora, oarecum, li s-au tăiat rădăcinile şi au devenit dependenţi de sistem, de locul de muncă, de Combinat, până la urmă. Sigur, întreaga umanitate are o istorie a migraţiei şi, dacă ne raportăm la ultima sută de ani, putem spune că românii sunt un popor destul de fix: geografic ne-am păstrat populaţia, fără metisajul care a avut loc în cazul altor naţii. Ei, acum ni se întâmplă nouă şi suntem oarecum tulburaţi. Însă cred că nu mai suntem atât de iraţionali ca înainte.
De ce te-ai întreptat către Belgia? Aţi avut pe cineva acolo care v-a aşteptat şi v-a facilitat acomodarea sau a apărut o oportunitate de a studia?
Prima oară am mizat pe Italia. Am mizat pe latinitate, dar am stat foarte puţin, doar câteva luni. Unele lucruri ne plac, altele nu. Apoi am plecat în Elveţia, dar totul era foarte ordonat şi pus la punct, toate liniile erau aşa de drepte! Asta însemna să mă conformez unui alt stil de viaţă, care era, oarecum, steril. Adevărul e că eu, de fapt, am plecat din ţară încă de când a apărut ideea de a pleca şi de a mă detaşa de România. După Italia şi Elveţia, am ajuns în Belgia, care are, după cum bine ştiţi, o parte flamandă şi o parte valonă. O parte mai degrabă protestantă, deşi ei sunt catolici. Însă partea marcată de protestantismul olandez este dirijată înspre a trăi simplu, a face bani şi a te împlini ca om, însă oarecum separat de societate. Cealaltă parte, valonă, este una latină, care mi-a plăcut. Prea multă etichetă duce la o reducere a conţinutului, a vieţii în sine. Pe de altă parte haosul înseamnă, pur şi simplu, pierdere. Trebuie găsit un echilibru între cele două.
Traducător şi grădinar de plăcere
Ce ai lucrat, odată ajuns în Belgia?
Am făcut tot felul de joburi, după care m-am apucat să studiez filosofia, de doi ani studiez fotografia şi iau nişte cursuri de teologie şi ştiinţe umane. Mă interesează mai degrabă fenomenologia şi ocami, de asta am ales un curriculum interdisciplinar. Nu sunt, propriu-zis, la o facultate, ci iau cursuri la universităţi diferite: în momentul de faţă studiez la Academia de Arte Frumoase din Bruges şi la Universitatea Catolică din Leuven. Asta se întâmplă în funcţie de cursul pe care vreau să-l fac, la momentul respectiv. Ca job-uri, când am ajuns, mai întâi, am lucrat într-un restaurant, apoi într-o companie mai mare şi ulterior am încercat să îmi stabilesc singur programul. Aşa am ajuns traducător. Fac traduceri de acasă, ca free-lancer, iar asta îmi permite să studiez filosofia: pentru că nu puteam să schimb programul Institutului de Filosofie din Loewen, a trebuit să îmi schimb programul meu şi să renunţ la un serviciu care m-ar fi ţinut prins de la ora opt dimineaţa, până după-amiază, la patru. Acum mai fac încă un lucru, dar nu pot spune despre el că e o profesie: grădinăritul. Cresc pentru câteva familii legume şi le împart. E un soi de pasiune, dar pragmatică. Mâncarea e foarte proastă în Belgia: este suficientă, este multă, toate sunt frumoase, colorate, rotunde, dar nu au gust! Toate sunt, oarecum, lipsite de viaţă, de parcă ar fi crescute în laborator. Deşi nu e ceva oficial, pentru mine grădinăritul este un fel de job şi mă ajută pe mine, dar şi pe ceilalţi.
Pasiune pentru mâncare
Să înţelegem că, pentru a vă planta legumele bio, ai cumpărat teren în Belgia?
Nu, nu! Eu, de fapt, locuiesc la apartament. Dar există un program în Belgia prin care orice persoană poate să ia în arendă o parcelă de pământ. Eu am 300 de metri pătraţi. Nu e mare, dar am făcut o seră, un solar şi… e frumos: din grădina mea reuşesc să aprovizionez şase familii. În plus, legumele mele nu sunt bio. Pentru că bio e o etichetă şi e, de fapt, destul de periculos: animalele sunt hrănite cu tot felul de concentrate, gunoiul este împrăştiat la greu pe tot felul de culturi: o nouă forţare, pentru că gunoiul acela a încălzit, diluat, făcut în toate felurile şi, la urmă, rezultă un litru de îngrăşământ „bio”. E ca şi cum aş spune că un hamburger e sănătos. Insecticidele din tutun omoară, desigur, insectele, dar ucid, de asemenea şi albinele. De aceea spun că ideea de „bio” în sine e „faină”, dar nu în stilul ăsta. Găsesc lapte să iau de la ţărani, mă mai înţeleg cu ţăranii flamanzi să tăiem un porc, însă asta merge doar în zonele rurale, nu în centrul oraşului.
Cartierul Latin
– În afară de traduceri, filosofie şi grădinărit, mai ai şi alte preocupări?
– Ce mă interesează acum este depresia, despre care scriu, într-un sens mult mai larg decât într-un sens economic sau psihologic şi sunt obligat să văd care sunt cauzele şi sursele ei. Colaborez cu mai mulţi psihologi clinicieni şi psihiatri şi încercăm să facem o lucrare pe tema asta. Consider că depresia nu este o chesiune care ţine de individ, ci de societate. Tocmai de aceea tratamentele pur medicamentoase sunt, de obicei, un fiasco, iar oamenii se trezesc cu tot felul de psihoze, nevroze şi alte probleme, chiar mai mari decât depresia. Cred că depresia este doar o modalitate de a reuşi să trăieşti într-un anumit moment. Degeaba îţi spun cei din jur „Ridică-te”, pentru că asta nu va fi suficient. Sigur, contează factorii economici, actorii politici, tot mai multa singurătate… Şi lucrările mele, fotografiile, sunt legate de singurătate, de alienare, de traiul atât de aproape, dar, de fapt, atât de departe de ceilalţi. Practic, atunci când cuvintele nu mi-au mai ajuns ca să explic o anumită situaţie, am zis: „OK, încerc fotografie!” Poate că arătând o imagine suntem mai clari şi mai uşor de înţeles, decât dacă am încerca o lucrare literară.
Un belgian lucrează pentru taxe până în 4 iulie
De ce ai vrut să analizezi tocmai fenomenul depresiei?
Mai mult decât în România sau în alte părţi, unde trăiesc acum, în Belgia, 21 la sută din populaţie suferă de depresie. Am prieteni care suferă de depresie, am pierdut prieteni, am avut un coleg la serviciu, care s-a sinucis, aşa că mă interesează direct. Din punct de vedere economic, în Belgia sunt foarte multe impozite pe care românii nu le plătesc, foarte multe asigurări, taxe de consum şi de poluare. Nici acolo nu e viaţa uşoară: un belgian lucrează pentru toate taxele astea până în 4 iulie. Ce câştigă după patru iulie, dacă e să o luăm aşa, sunt banii care îi rămân în mână: banii din care trebuie să trăiască, să plătească transportul, aşa că, în final, îi rămân foarte puţini bani. Însă nu cred că doar lipsa de bani duce la depresie, ci are de-a face şi cu familia, care devine din ce în ce mai mică. În Occident este foarte pregnant sentimentul de abandon. Oamenii ajung în azile, unde le sunt oferite condiţii pe care noi le numim bune. Însă oamenilor le lipseşte tocmai dragostea şi afecţiunea, pe care banii nu le vor putea cumpăra niciodată.
Care este povestea expoziţiei tale?
A fost, oarecum, spontană. Eu sunt legat de Hunedoara, iar în momentul de faţă simt că oraşul e ca o pânză albă, pe care se pot scrie sau desena lucruri frumoase. În diaspora românii au tendinţa de reîntoarecere acasă, iar Hunedoara are istoria şi capacitatea de a se transforma. Nu cred că ar trebui să ne mai gândim cu nostalgie la trecutul industrial al oraşului, ci am putea transforma Hunedoara într-o destinaţie turistică, de exemplu, pentru că avem mult mai mult decât doar industrie. Cred că s-ar trăi foarte bine din promovare turistică şi din stimularea oamenilor de rând să facă ei, de acasă, ceva. Să se implice, să deschidă o pensiune, grădini comunitare în jurul blocurilor…
La Jardin de Plantes
Ai numit o serie dintre fotografii: „Elegie pentru sărăcie”. De unde acest titlu? Şi de ce vedem în aceste fotografii oameni care dorm pe stradă, în centrele istorice ale marilor oraşe europene sau în splendidele parcuri occidentale?
Expoziţia nu am făcut-o ca pe o critică a societăţii vestice. Am încercat să arăt ce înseamnă viaţa la Paris: un soi de alienare, de singurătate… Locurile sunt frumoase, pentru că sunt locuri istorice, dezvoltate economic, dar individul este singur şi trist. Am încercat să dezvolt, apoi, o serie de fotografii cu legume: unele cumpărate, unele din grădina mea. Am vrut să arăt că şi mâncarea este frumoasă şi că e important să mâncăm bine. Asta însemnând şi legume, nu doar carne. Mai am şi o serie de fotografii inspirate de haine şi o alta, cu fotografii supraartificializate, căreia i-am spus Electrokitsch Transhuman. În felul ăsta îmi imaginez eu viitorul: un viitor în care totul este făcut după calcule matematice, în care Photoshopul regularizează tot, în care oamenii trebuie să se înscrie într-un tipar de frumuseţe, în care totul devine mult mai artificial. Am avut bucuria să am cu mine patru prieteni belgieni care m-au ajutat cu expoziţia.
Electrokitsch Transhuman
Unde vei mai expune, acum, după vernisajul de la Castelul Corvinilor, din Hunedoara?
Am avut deja o expoziţie în Parlamentul flamand în primăvară, iar în iunie încă una la Bruges. O să fac o pauză, timp în care mă voi reapuca de lucru. Cu această expoziţie se încheie anul ăsta de fotografie. Va trebui să vin cu idei noi. Vreau să fac o serie de fotografii cu oameni la locul de muncă.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.