Fără uniforme, fără dotări, cu soldă de 1 leu pe zi acum un veac. Pompierii şi poliţiştii serveau comunitatea îmbrăcaţi cu hainele de acasă

Suntem obişnuiţi cu o anumită imagine a poliţiştilor şi pompie­rilor hunedoreni, pe care îi ştim în serviciul cetăţenilor la orice oră din zi şi din noapte, însă puţini s-au gândit, vreodată, care au fost începuturile celor două servicii. Primele informaţii despre Poliţia oraşului Deva le avem din 1872, când primarul anunţă numirea lui Carol Geber (n.r.: Carolu Geber) drept căpitan de poliţie. După Marea Unire de la 1918 administraţia locală din Deva resimte nevoia reorganizării Poliţiei, care se confrunta cu o acută lipsă de personal. Într-un document din 1919, intitulat „Conspecta despre personalul Poliţiei din Deva”, sunt menţionaţi 16 poliţişti, printre care şeful de poliţie, vicecăpitanul, un „protocolist”, doi scriitori, trei sergenţi, şapte poliţişti şi un înmanuator. Un raport din acelaşi an arată că „Oficiul poliţiei era instalat în casa proprie a oraşului, fără taxe de chirie şi spesele de birou le suportă oraşul, punând toate materialele de lipsă la dispo­ziţie, pe spesele oraşului, prin urmare, Biroul poliţiei nu are buget separat. (… ) Mobilie­rul care este astăzi în folosinţă este proprietatea oraşului”, se arată în documentul de arhivă.

Lipsă acută de personal

Sediul Pompierilor de pe strada Coşbuc

La momentul respectiv Deva era, deja, centrul judeţului Hunedoara şi avea o populaţie de 10.000 de locuitori, deci cam de dimensiunile Haţegului din zilele noastre. Potrivit raportului amintit, poliţia avea nevoie de 56 de oameni (de cinci ori mai mulţi angajaţi decât avea deja!) pentru a putea oferi eficienţă în serviciile pe care le oferea devenilor. Potrivit nevoilor vremii, poliţia Devei ar fi avut nevoie de 40 de poliţişti în teren, şase plutonieri şi sergenţi majori, câte un diurnist, canţelist, un expeditor şi un arhivar, un oficiant, care urma să se ocupe şi de instrui­rea şi supravegherea poliţiştilor, dar şi un vicecăpitan, un subşef şi un şef de poliţie. Din nefericire, pe lângă lipsa personalului, documentele de arhivă arată că şeful poliţiei se plânge şi de lipsa uniformelor, lucru care face ca poliţiştii să vină la serviciu cu propria îmbrăcăminte, „întrucât oraşul nu dispune de haine”. Astfel, în mai 1919, acesta anunţă în şedinţa consi­liului orăşenesc că serviciul are de achitat pantofarului Andrei Barta 1.350 de coroane, pentru încălţămintea (ghetele) pe care le-a livrat-o poliţiştilor (volumul II, „Deva, monografie”, 2016).

Confruntarea „durilor”: primar, versus şef de poliţie

De asemenea, tot în acea perioadă, puterea şi independenţa serviciului faţă de primărie este în creştere, astfel încât şeful poliţiei locale îi cere, în scris, primarului ca în adresele pe care le înaintează serviciului să nu mai folosească niciodată expresia: „Vă somez să…”. Cinci ani mai târziu personalul poliţiei era tot mai numeros: 38 de persoane erau angajate în acest serviciu, iar dintre acestea, 25 erau sergenţi. În primul an al celui de-al Doilea Război Mondial primăria va face un credit extraordinar de 1.500 de lei, pentru cumpărarea de bocanci pentru sergenţii de stradă, adică poliţiştii oraşului. Din cauza războiului şi, implicit, a proble­melor financiare cu care admi­nistraţia locală se confrunta atunci, la fel ca şi acum, lipsa uniformelor şi a încălţărilor pentru poliţişti avea să fie o veşnică problemă, în anii care vor urma.

Străbunica ISU: „Instituţiu­nea focarilor voluntari”

Pompierii, pe de altă parte, jucau un rol la fel de important, dacă nu cumva chiar mai important decât cel al poliţiştilor, în condiţiile în care multe imobile erau construite din lemn, iar apa nu era la îndemână şi nici în cantităţi suficiente, iar incendiile provocau frecvent pagube considerabile. Tocmai pentru a limita pierderile provocate de foc, devenii s-au organizat, mai întâi într-un fel de asociaţii de întrajutorare în caz de incendiu, iar mai târziu autorităţile au emis şi regulamente şi au luat primele măsuri de prevenire şi stingere a incendiilor. Imediat după Marea Unire, în 1918, „Insti­tuţiunea focarilor voluntari”, care funcţiona în Deva încă din 1904, a fost reorganizată. De alt­fel, după Marea Unire, a fost necesară reformarea şi reorganizarea tuturor instituţiilor, aso­ciaţiilor şi societăţilor. Având în vedere haosul creat în caz de incendiu („zbierătură multă, vorbe goale, dispoziţiuni nereale”, după cum nota într-un memoriu însuşi prim-notarul oraşului), în cazul pompierilor era absolut necesară existenţa unei grupe de pomieri bine organizată şi disciplinată. Autorităţile aminteau faptul că stingerea aparentă a incendiului nu era suficientă şi că reaprin­derea focarului deja existent sau a unuia nou aducea noi pagube.

Pompieri voluntari, obligatorii şi plătiţi

Administraţia locală din Deva vine, astfel, cu ideea de a crea trei servicii distincte: pompieri voluntari, pompieri obligatorii şi pompieri plătiţi. Pompieri obligatorii ar fi trebuit să fie devenii cu vârste cuprinse între 20 şi 42 de ani, însă administraţia recunoştea că ar fi fost aproape imposibil să menţină disciplina, pe bază de voluntariat. Grupa pompierilor cu plată îi cuprindea pe cei care se înscriau de bunăvoie în acest serviciu, dar pentru serviciile prestate urmau să aibă o plată fixă. Pompierii obligatorii ar fi urmat să primească o simplă brăţară cu inscripţie, în condiţiile în care cea mai mare parte din chetuieli era suportată din donaţii. Mai puţini decât pompierii obligatorii sau voluntari, pompierii cu plată reprezentau categoria cea mai costisitoare, pentru care trebuia asigurat un salariu.

Pompieri plătiţi cu 50 de bani pe zi

Pentru asigurarea finanţelor pentru pompierii obligatorii ar fi urmat să fie stabilită o taxă pentru cei care refuzau să facă acest serviciu sau nu puteau să-l facă. Pompier voluntar putea fi orice bărbat major, sănătos şi cu un caracter nepătat. Situaţia financiară grea de după război a făcut să impună devenilor o taxă necesară pentru dotarea pompierilor voluntari. Potrivit celei mai recente monografii a Devei, editată de Primăria Deva şi Biblioteca Judeţeană Hunedoara, în anul 1936 a apărut, pentru prima oară, ideea militarizării pompie­rilor. Şi tot acum cazarma pompierilor este amenajată în spitalul de contagioşi, în timp ce garajul şi terenul de instrucţie aveau să fie stabilite pe strada George Coşbuc. Din anul 1938 Secţia Pompierilor din Deva a primit un buget separat din partea Ministerului de Interne, însă banii au fost, şi de această dată, insuficienţi pentru funcţionare, aşa că o parte a chetuielilor aveau să fie acoperite tot de administraţia locală. Solda zilnică era de 1,5 lei pe zi pentru sergenţi, 1 leu pentru caporali şi 0,5 lei pe zi pentru pompierii soldaţi.

Agia, prima poliţie românească

La nivel naţional, primele a­testări privind Poliţia Română datează din vremea lui Neagoe Basarab sau a lui Mihai Viteazu (crearea instituţiei agiei, „bunica” actualei poliţii). În timpul domniei lui Mihai Sutzu are loc organizarea pazei Capitalei, emiterea primelor acte de identitate şi reglementarea portului armelor, iar din 1806, organele de pază şi ordine din Capitală primesc denumirea generică pe care instituţia o are şi astăzi: poliţie. Potrivit reprezentanţilor Inspectoratului de Poliţie, la 1821, Tudor Vladimirescu acorda scutiri de taxe şi impozite celor însărcinaţi să menţină ordinea publică şi să apere proprietatea cetăţenilor, iar în 1831, prin Regulamentele Organice, atribuţiile poliţiei sunt extinse. În timpul Revoluţiei de la 1848 are loc reorganizarea poliţiei, prin apariţia instituţiei şefului poliţiei Capitalei, căruia i se subordonează Guardia municipală.

Agenţi secreţi, vardişti şi „concipişti”

Potrivit informaţiilor de pe site-ul IPJ Hunedoara, numărul personalului poliţiilor orăşeneşti era variabil, în raport cu numărul locuitorilor. La Deva, înainte de 1920, existau doi funcţionari superiori, doi agenţi secreţi, zece ofiţeri, doi subofiţeri, treizeci de vardişti, o ordonanţă de birou şi un „concipist”. În 1920, printr-o ordonanţă a Consiliului Dirigent, iau naştere în Petroşani şi Lupeni servicii ale poliţiei de stat subordonate Prefecturii de poliţie Sibiu. Având la bază aceste acte normative, în cursul anului 1923, Poliţia oraşului Deva devine poliţie de stat, având în schemă la acea dată un număr de opt ofiţeri, după cum reiese din materialele do­cumentare arhivistice. În cursul anului 1924, se înfiinţează Serviciul Special de Siguranţă Deva care avea în subordine: Secţia de Siguranţă Orăştie, Brigada de Siguranţă Brad şi Brigada de Siguranţă Petroşani. În 1949 se înfiinţează Miliţia, va lua locul Poliţiei, pentru ca instituţia să revină la vechea ei de­numire abia în 1989.

Primii pompieri din ţară: „Steagurile de foc”

Instituţia pompierilor români este atestată abia la mijlocul secolului al XVIII-lea prin “steagurile de foc” de la Iaşi şi Bucureşti. Primele unităţi de pompieri militari, încadrate în armata permanentă, apar în capitalele celor două ţări româneşti. Ele erau deservite de soldaţi care urmau instrucţia de infanterie, în paralel cu cea de pompier. În 1848, pompierii militari bucureşteni, sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu, au pornit o contraofensivă în faţa armatei otomane, venită să înăbuşe Revoluţia Română. Într-o luptă inegală cu turcii, pe câmpul de luptă din Dealul Spirii, au murit 80 de pompieri români şi peste 200 de soldaţi turci. Astăzi, pompierii lucrează în cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă şi intervin nu doar la stingerea incendiilor, ci şi la misiuni de descarcerare, acor­dare a primului ajutor me­dical, limitare şi înlăturare a efec­telor accidentelor cu mate­riale periculoase, la inundaţii, cutremure sau alunecări de teren şi alte ca­tastrofe.