Atelierul celor care şi-au învins soarta

Câţiva hunedoreni rămaşi fără mâini sau picioare demonstrează că viaţa nu te poate înfrânge, decât dacă tu îi permiţi să facă asta. În plină criză, ei au înfiinţat o firmă şi – pornind de la un singur angajat în 2010 – au ajuns la nu mai puţin de 12, la  acest început de an. Acum atelierul protejat “Cutezătorii” din Hunedoara are contracte în toată ţara şi, dacă va fi posibil, în viitor nu este exclus să se extindă, pentru că hunedorenii cu nevoi speciale le bat zilnic la uşă disperaţi, în căutarea unui loc de muncă. 

Se ridică greu, iar “traseul” ei prin cameră este sinuos, cumva ondulat, curb, de parcă s-ar feri de cine ştie ce obstacole – nevăzute pentru noi, vizitatorii – dar care ei îi apar mereu, încăpăţânate, în cale. Felicia Oprişan este coordonatoarea atelierului protejat: o femeie mărunţică, cu voce zglobie, veselă, de copil care a uitat să mai crească, în ciuda faptului că se apropie de vârsta a treia. Entuziastă ca o adolescentă, îţi poveşteşte câte minunăţii scot “fetele” care lucrează aici din mâinile lor incredibil de dibace, comparativ cu cât de greu se lasă mişcate. Obiecte ornamentale de tot soiul, flori pe rame, borcănele cu seminţe colorate, iar acum, în plin miez de iarnă şi la început de “Făurar”, angajatele atelierului scot la iveală dintre degete buburuze catifelate, pisicuţe şi mici trifoi aducători de noroc, care se transformă apoi în sute de mărţişoare, ce vor fi livrate firmelor cu care atelierul a încheiat contracte.

Felicia Oprişan e încântată să îţi arate munca lor “creativă”, la care se adaugă şi producţia de lavete realizate din materiale reciclabile, aranjamente florale, cărţi de vizită, afişe şi pliante. Pe lângă toate acestea, angajatele atelierului pitit printre blocuri, undeva în zona cartierului Micro 5, din Hunedoara, mai intermediază şi livrarea de papetărie, imprimate tipizate, calculatoare, detergenţi şi echipamente de protecţie.

Contracte în toată ţara

Ca să-ţi arate cum e organizat atelierul, cum au refăcut ei – cu ajutorul indispensabil al lui ‘nea Fane – clădirea asta în care cu ceva timp în urmă curgea apă din tavan pe pardoseala din beton (o simplă şapă, de fapt), Felicia are nevoie de un pic de timp în plus. Se mişcă greu şi, dacă te oferi s-o ajuţi, te refuză. Zice că are ea “stilul ei”, cumva smucit, forţat, ambiţios: se agaţă cu degetele imobile de tocurile uşilor, se sprijină de pereţi, timp în care nu încetează să-ţi povestească, să zâmbească, să-i ajute cu câte ceva sau pur şi simplu să-i îmbrăţişeze pe colegii şi prietenii ei întâlniţi pe coridoare. Felicia Oprişan s-a ales cu o paralizie totală când avea numai 8 ani, în urma unui accident de circulaţie.

A fost lovită de un camion, iar pieptul fragil al fetiţei a fost zdrobit în impact. Un cheag de sânge i-a provocat o paralizie totală, timp de trei luni, iar apoi au urmat 15 ani de tratamente de recuperare. A pierdut un an de şcoală şi, pentru a o ajuta să ajungă la ore, părinţii ei au făcut eforturi pentru a cumpăra o Dacie. Apoi a intrat într-un program special de şcoală şi terapie, la Techirghiol, la Gura Ocniţei sau la 1 Mai, iar liceul economic l-a terminat la Sebeş. Nu are copii. Zice că i-a lăsat pe alţii să facă, pe cei care chiar pot să-i crească şi să se ocupe de ei, însă are un soţ minunat şi o nepoată din partea surorii, angajată şi ea la atelierul protejat, nepoată pe care o iubeşte ca pe propriul ei copil. Felicia Oprişan e fericită. Spune că mâna de oameni care lucrează aici, “familia” ei, a reuşit să încheie contracte nu doar cu firme hunedorene, ci şi cu companii sau autorităţi locale din Bucureşti, Craiova, Teleorman, Pucioasa, Găeşti ori Drobeta Turnu Severin, ceea ce lor, oamenilor cu handicap, le oferă şansa unui trai cât de cât normal.

Firmă prosperă în ciuda crizei

Unitatea protejată funcţionează de doi ani în cadrul Clubului Sportiv al Persoanelor cu Handicap Neuromotor “Cutezătorii” Hunedoara şi a ajuns să aibă, de la un singur angajat în 2010, 12 salariaţi în prima lună a acestui an. Când a fost înfiinţat clubul, în cadrul Asociaţiei Handicapaţilor Neuromotori (AHN) nu aveau nicio secţie care să se ocupe de recreere şi concursuri sportive. “Era o gamă prea mare de activităţi şi nu puteam să le organizăm noi pe toate, la AHN, la Deva şi atunci am decis să înfiinţăm Clubul Sportiv la Hunedoara. Asta se întâmpla în 1997. La Club facem concursuri de cărucioare, ieşiri la iarbă verde… Sunt peste 40 de membri, dar aici, la atelierul protejat, subordonat clubului, atelier pe care l-am înfiinţat în 2010, suntem ca o familie”, confirmă Octavian Bogdan, preşedintele Asociaţiei Handicapaţilor Neuromotori din Judeţul Hunedoara.

În acest moment, la atelierul protejat lucrează cinci persoane cu handicap şi şapte persoane fără probleme de sănătate. Ca să poată primi titulatura de “unitate protejată”, 30 la sută dintre angajaţii unei astfel de organizaţii, care este foarte similară unei S.R.L., trebuie să fie persoane cu nevoi speciale. “Ar fi foarte dificil dacă într-o asemenea unitate protejată ar trebui să lucreze numai persoane cu handicap, pentru că este nevoie să ridicăm, să conducem, am făcut lucrări de reabilitare a spaţiului în care funcţionăm, iar numai noi, dintre care unii nu avem mâini sau picioare, nu am fi putut să facem toate acestea singuri”, explică Felicia Oprişan, contabila şi coordonatoarea unităţii.

Primul angajat: un om fără picioare

Primul angajat al atelierului protejat, pe post de şofer – pentru că avea maşină special adaptată şi putea să facă transporturile necesare – a fost chiar Octavian Bogdan, care are ambele picioare amputate. Hunedoreanul a rămas invalid în urmă cu 45 de ani, în 1966. Avea doar 19 ani – un băieţandru care abia intra în prima tinereţe. Lucra în combinatul de la Hunedoara, când un tren i-a retezat picioarele. Niciodată nu va uita senzaţia aceea de „moale” care i-a tăiat respiraţia şi albul imaculat al oaselor propriilor picioare. “Cioturile” cu care a rămas i le-au legat imediat colegii. N-aveau garou, aşa că un picior l-au legat bine cu o curea, iar celălalt cu un fular. Cinci ore a stat în operaţie, iar a doua zi, când a deschis ochii, a priceput că viaţa, aşa cum o ştiuse el până atunci, se sfârşise pentru totdeauna: avea să rămână mutilat pe viaţă. Retrăieşte, ori de câte ori cineva îl întreabă despre asta, deznădejdea clipelor când avea să ia viaţa de piept şi spune că, pe drumul tragediei lui, a întâlnit un alt bărbat aflat în aceeaşi situaţie. Un fel de ghid pentru el, în suferinţa care-i marcase tragic tinereţea.

Celălalt bărbat mutilat i-a povestit câte reuşea el să facă, chiar şi fără picioare, iar abia atunci hunedoreanul a realizat că viaţa nu se sfârşise, de fapt, nici sub roţile trenului, nici pe patul de spital. Imediat ce s-au vindecat bonturile, a început să meargă pe nişte colăcei de tifon, iar prima oară când i-a părut cu adevărat rău că nu poate să umble a fost în 1 mai. Trecuseră aproape trei luni de când era în spital şi pe strada de vizavi era o manifestaţie. Treceau tineri frumoşi, cu steaguri pe sub merii înfloriţi, iar el îi sorbea trist din priviri de la fereastra spitalului. Două luni mai târziu l-au înhămat ca pe un cal. L-au dus cu avionul la Oradea şi acolo şi-a făcut primele proteze “nu prea confortabile”. S-a întors acasă, unde – după o vreme a început să se plictisească de moarte – a făcut ce-a făcut şi s-a întors la serviciu. Pe lângă referate sau fişe de protecţia muncii făcea şi ceea ce-i plăcea la nebunie: sudura. „Mă întindeam pe jos şi sudam, iar după câţiva ani s-a deschis un punct termic, unde am fost angajat ca pompagiu şi acolo am rămas aproape până la pensie”, povesteşte preşedintele Asociaţiei Handicapaţilor Neuromotori.

Pasărea Phoenix

Pe soţia lui a cunoscut-o patru ani mai târziu, când tânăra de odinioară a venit în vizită la Hunedoara cu o prietenă. Au mers la film şi, când au ieşit din sală, se înnoptase. Era prea târziu să se întoarcă acasă, aşa că rămas la el în seara aceea, iar după aceea nu a mai plecat niciodată. În 1990, Octavian Bogdan a înfiinţat Asociaţia Handicapaţilor Neuromotori Hunedoara, din credinţa sinceră că oamenii cu aceleaşi probleme pot să îşi ofere ajutor reciproc şi să trăiască mai bine. Toţi membrii aveau aceleaşi probleme, aceleaşi nevoi şi aceleaşi speranţe. În 20 de ani, de când a devenit “oengist”, a derulat zeci de proiecte şi a distribuit tone de donaţii.

A organizat proiecte de formare profesională, un program de vizite la domiciliu pentru persoanele din satele hunedorene, dar şi terapii ocupaţionale. Iar cu ceva timp în urmă, pentru a dovedi că a atins excelenţa, a câştigat secţiunea “Raport anual” a Ambasadei Norvegiei în România. Poate tocmai pentru că viaţa l-a lăsat fără picioare, în mod paradoxal, lui Octavian Bogdan cel mai mult îi place să călătorească. Cu Trabantul lui modificat astfel încât să îl poată conduce, a ajuns tocmai în Grecia, la cei doi copii care locuiau acolo. În timpul călătoriei, la Vidin, chiar în timp ce traversau cu bacul, i-a căzut electromotorul, iar soţia sa a fost cea care a trebuit să împingă maşina. La Sofia, a avut probleme din nou, dar i-a ajutat un bulgar simpatic, care a împins trabantul până când acesta, de voie de nevoie, a luat-o din loc. La fel ca şi viaţa hunedoreanului, în urmă cu mai bine de 40 de ani.

Faptul că a înfiinţat Asociaţia Handicapaţilor Neuromotori, iar apoi Clubul Sportiv al Persoanelor cu Handicap Neuromotor este pentru hunedorean una dintre cele mai mari împliniri şi se consideră înţelept că a luat decizia de a face asta cu 22 de ani în urmă, imediat după schimbarea regimului de atunci. Şi-ar dori însă ca atât persoanele cu nevoi speciale, cât şi hunedorenii şi românii, în general, să fie ceva mai uniţi. Şi ar mai avea hunedoreanul un gând: să mai vină şi ceva tineri din urmă şi să continue ce-a început el, pentru că ştie că, la un moment dat, indiferent cât de mult ai vrea să rămâi viguros, activ şi implicat, încep să te părăsescă puterile.

La Hunedoara a venit primăvara

În sârbeşte “vesna” însemnă “primăvară”. Însă nu te-ai aştepta ca într-un început friguros de februarie să găseşti primăvara, întruchipată într-o frumoasă sârboaică de 28 de ani, care a venit de la Moldova Nouă la Hunedoara dintr-o mare iubire, tocmai într-un atelier protejat. Şi, poate nu întâmplător, Vesna confecţionează buburuze, cu mâna stângă. Dreapta nu o mai poate folosi de vreo 10 ani. Pe când era în primul an de facultate a alunecat la duş şi s-a lovit la cap. I s-a făcut un cucui zdravăn, dar Vesna nu s-a gândit că asta i-ar putea schimba viaţa. Abia multe luni mai târziu, când, mergând pe stradă cu o colegă, a simţit că piciorul drept nu o mai ascultă a început să-şi facă griji. De căzătură nu şi-a mai amintit, dar, pentru că a început să-i fie din ce în ce mai rău, a decis să meargă la doctor. Medicii au decis să o opereze în ce mai scurt timp posibil, însă, până a ajuns în sala de operaţie, cheagul de sânge de pe creieul Vesnei a crescut de la 3 la 8 centimetri.

Tânăra zice că asta s-a întâmplat din cauza grijilor. Însă spaima fetei nu avrea să se oprească aici. Deşi medicii au încercat să nu “deranjeze” o porţiune din cheag care era lipită de zona din creier responsabilă de comenzile motrice, tumora s-a dezlipit singură, iar Vesna a ajuns “o legumă”, la pat. Două luni nu s-a putut mişca, nu a putut vorbi şi se gândea că, decât aşa o viaţă, mai bine Dumnezeu ar fi luat-o de tot. Abia câteva luni mai târziu, când a reînceput să vorbească, şi-a dat seama că pentru ea există încă o şansă. Au urmat alte luni, care mai apoi s-au transformat în ani de terapie, iar acum Vesna, “primăvara” sârbească, mai are o problemă doar cu pumnul drept, pe care nu îl poate deschide, însă viaţa îi surâde, pentru că îl are alături pe Cosmin.

Curajul, reţeta succesului

Cosmin Fodoca este din Peştiş. Are 31 de ani şi lucrează de doi ani la atelierul protejat. Pe când avea 17 ani a început să aibă probleme cu picioarele. Boala, pe care nici acum nu ştie cum s-o numească, din cauza nedumeririlor întregului şir de medici pe la care a umblat, l-a lovit crunt şi pe neaşteptate. Din adolescentul sănătos care era acum 14 ani, afecţiunea (scleroză în plăci sau un virus care i-a atacat coloana, nimeni nu ştie) l-a transformat pe Cosmin într-un tânăr care se deplasează ajutându-se uneori şi de cârje. Acum, hunedoreanul, absolvent al Facultăţii de Psihologie, este angajat pe post de agent comercial: păstrează relaţia cu colaboratorii atelierului, preia comenzile, face încasări şi, pentru că braţele sale sunt perfect funcţionale, este şi specialistul în calculatoare al echipei şi prietenul Vesnei, care s-a mutat la Hunedoara de dragul lui. Colegul lui, Vilmos Szabo, a rămas fără mâna dreaptă chiar în timp ce se afla la serviciu, în urmă cu fix 10 ani.

Tânărul, care acum are 35 de ani, lucra pe vremea aceea la o firmă de ambalat gips, adeziv şi alte materiale pentru construcţii. Curăţa un malaxor, urmând să schimbe materialul care avea să fie turnat în maşinărie, când cineva a pornit motorul, iar lamele groase i-au retezat, într-o secundă, mâna dreaptă. Vilmos este curajos, aşa că nu s-a lăsat: a terminat o facultate, iar acum este masterand. Zice că încă din prima zi când s-a întors acasă de la spital s-a bărbierit singur, cu mâna stângă. Convins că viaţa merge mai departe, nu a căzut în depresie, aşa cum li se întâmplă oamenilor mai slabi de înger. Pe câtă voinţă a avut să nu le lase antrenat de gânduri negre, pe atât e de timid când vine vorba să apară în ziar şi încearcă să se ascundă – evident, fără nicio şansă – în spatele şefei lui, Felicia Oprişan, pe care bărbatul o întrece cu cel puţin un metru în înălţime.

Râd cu toţii, bucuroşi că viaţa i-a adunat laolaltă şi că ei, oamenii aceştia pe care nu i-ar fi angajat nimeni, care au fost refuzaţi de nenumărate ori atunci când au bătut pe la uşi, au în sfârşit un serviciu şi chiar mai mult decât atât: o familie.

Noţiunea de “atelier protejat”

Un atelier protejat este o organizaţie foarte asemănătoare unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, unde persoane cu handicap pot lucra într-un mediu sigur şi beneficiază de o serie de facilităţi, astfel încât acestea să se poată face utile şi să nu fie o povară pentru restul comunităţii.

“Noi funcţionăm pe exact aceleaşi principii ca orice altă societate comercială. Persoanele cu handicap care sunt angajate la noi nu plătesc impozit pe salariu. Restul contribuţiilor sociale: somaj, contribuţii la pensii şi toate celelalte se reţin, aşa cum se face în orice altă firmă – explică Felicia Oprişan. Depunem, la fel, rapoarte, declaraţii de salarii, însă pentru că suntem o unitate protejată care funcţionează în cadrul unei asociaţii cu handicap, avem dreptul să facem inclusiv intermedieri. Este vorba despre acele intermedieri de produse de papetărie şi birotică, calculatoare, copiatoare, detergenţi, salopete, căşti de protecţie, mănuşi truse sanitare de prim ajutor şi multe altele. Noi avem voie să cumpărăm din depozite astfel de produse şi să le revindem firmelor care au un număr mai mare de 50 de angajaţi şi care sunt obligate de lege să angajeze cel puţin patru persoane cu handicap la fiecare 100 de salariaţi, respectiv două, în cazul în care numărul angajaţilor este minim, adică 50”, adaugă hunedoreanca.

Variante pentru cei cu nevoi speciale

În cazul în care patronii nu doresc să lucreze cu persoane cu nevoi speciale, aceştia trebuie să vireze la bugetul de stat contravaloarea a jumătate din salariul minim pe economie (adică 350 de lei) pentru fiecare persoană cu handicap pe care ar fi trebuit să o angajeze. O a treia variantă, optimă inclusiv pentru persoanele cărora destinul le-a refuzat şansa de a se bucura de sănătate, de a putea merge sau de a-şi folosi mâinile, ar fi chiar aceasta: firmele să cumpere de la atelierele protejate produsele pe care acestea le intermediază, oferindu-le, astfel, salariaţilor unui astfel de atelier posibilitatea de a avea o viaţă decentă şi sentimentul utilităţii.

Şi pentru a dovedi că ei vor şi pot să fie altceva decât o povară, hunedorenii care muncesc la unitatea protejată oferă inclusiv servicii de reparaţii şi întreţinere pentru copiatoare multifuncţionale şi alte echipamente de birotică, tonere şi cartuşe, tehnoredactare desene Autocad, reparaţii electrice ale instalaţiilor de joasă tensiune, dar şi servicii de fotocopiere cu echipamente performante, plus servicii de reflexoterapie, efectuat de personal calificat şi cu experienţă. În plus, pentru a-şi promova mica afacere şi în mediul online, hunedorenii au lansat şi un site: www.cutezătorii2010.ro, unde cei interesaţi pot să afle detalii despre serviciile şi produsele disponibile.