Sănătate: Transplantul de celule stem ematopoietice

Pe măsură ce trece timpul apar noi cuceriri în toate domeniile, şi mai ales în medicină, iar be­ne­ficiilor acestora se regăsesc în aplicarea lor în practică, cu atât mai mult cu cât putem vorbi de îmbunătăţirea calităţii vieţii şi, de ce nu, de prelungirea ei. Pentru că tot mai mult se aude despre acele celule stem, nu demult elemente tabu, mă opresc astăzi asupra câtorva aspecte legate de acestea.
Să încep cu definiţia lor, şi anume, o celulă stem este cărămida de bază a orga­nismu­lui uman. Celule stem ale unui embrion vor da naştere oricărei celule, ţesut, sau organ din corpul fătului. Spre deosebire de o celulă obişnuită care se poate diviza şi să dea naştere la o nouă celulă, dar de acelaşi tip, celulele stem sunt pluripotente. Când se divid pot da naştere oricărui tip de celule din cele 220 celule diferite existente în corpul uman. Celulele stem au capacitatea de a se reînnoi – se pot auto-reproduce de mai multe ori. Înseamnă că celulele stem sunt pluripotente, adică ele pot deveni orice celulă, ţesut sau organ din vii­torul organism.
Există două tipuri de celule stem: celulele stem embrionare şi celule stem adulte. Celulele stem embrionare provin din embrioni – celule provenite din primul stadiu al dezvoltării umane. Un embrion aflat între trei şi cinci zile conţine celule stem angajate în crearea de diferite ţesuturi şi organe pentru viitorul făt.
La adulţi celule stem se mai găsesc în inimă, creier, oase, plămâni şi alte organe. Sunt rezerva noastră pentru regenerarea celulelor distruse de boli din organism. Iniţial, se credea că celule stem adulte sunt cu mult mai limitate în posibili­tăţi decât cele embrionare şi că ar da naştere doar la ţesuturi de tipul celor din care provin, dar noile cercetări ne indică faptul că celulele stem adulte pot genera şi alte tipuri de ţesuturi. De exemplu, celulele hepatice pot fi folosite pentru producerea de insulină, care de obicei este creată de pancreas. Această capacitate este cu­noscută ca plasticitate sau transdiferenţiere.
De unde se obþin celulele stem?
La începutul anilor 1980 cercetătorii reuşeau să extragă celule stem embrionare de la şoareci şi să le dezvolte sub observaţie în laborator. În 1998, au produs celule stem embrionare umane pentru prima dată în laborator.
Singurele limitări în domeniul celulelor stem sunt date de cercetările aflate la început. Să ne imaginăm că am putea reda memoria celor suferinzi de Alzheimer, că am putea înlocui pielea celor care şi-au lezat-o într-un accident sau că am putea reda mersul unei persoane dependente de cărucior. Înainte ca oamenii de ştiinţă să folosească celulele stem în scopuri terapeutice, trebuie să le poată controla imensul potenţial. Nu se poate trata o boală până nu se cunoaşte cum se pot manipula şi controla celule stem astfel încât să producă ţesutul sau organul dorit. În funcţie de tipul donatorului de celule stem hematopoietice se definesc cele două tipuri majore de proceduri: autotransplantul, în care se obţin celule stem de la pacient şi se conservă la tempe­raturi foarte joase, şi alotransplantul, în care se obţin celule stem de la o persoană sănătoasă, înrudită sau neînrudită cu pacientul.
Iniţial, sursa a fost măduva osoasă, în prezent se utilizează tot mai mult celule stem hematopoietice din sângele periferic şi din cordonul ombilical. Administrarea de celule stem periferice are avantajul anesteziei generale pentru recoltare, permite o grefare mai rapidă şi complicaţii mai reduse.
Autotransplantul de celule stem are ca indicaţii mielomul multiplu, afecţiuni maligne, boala Hodgkin şi nonHodgkin, neuroblastomul, leucemii acute, anemii aplastice, talasemia majoră, erori înăscute de metabolism, sindroame de imunodeficienţă.
Recoltarea, procesarea, prepararea şi conservarea transplanturilor de celule stem din sângele ombilical sunt re­zervate în exclusivitate donatorului în cazul în care acesta are nevoie de un transplant în cursul vieţii. Această activitate este suportată financiar de către beneficiar, care este şi donator şi primitor, iar celulele stem rezultate din sângele ombilical nu pot fi folosite decât pentru el sau la solicitarea sa pentru rudele sale de gradul 1 (acolo unde compatibilitatea o permite, adică la aproximativ 25% dintre fraţi). Perioada de păstrare este de zeci de ani, uneori pentru toată viaţa.
Sângele ombilical este recoltat la naştere şi reprezintă în fond un deşeu biologic. Recoltarea se face din placentă, după secţionarea cordonului ombilical. Din acest moment, placenta nu aparţine nici mamei şi nici copilului, este un deşeu destinat incinerării, iar procedura este executată după metode standardizate de către medicul care a asistat naşterea sau un alt specialist obstetrician şi nu pune în niciun fel în pericol viaţa mamei sau a copilului.
Probabilitatea de a beneficia cândva, în cursul vieţii, de un transplant hematopoetic este de circa 15%; această practică nu implică riscurile transplantului alogenic, iar medicina prezentului aşteaptă tot mai mult din partea celulei stem în tratamentul unui mare număr de boli.
De altfel, în Timişoara sunt în curs de realizare o serie de studii de avangardă asupra beneficiului terapiei cu celule stem în cardiopatii şi arteriopatii ischemice.
Celulele astfel prelevate din cordonul ombilical sunt transpor­tate în condiţii specifice spre banca de organe, sunt verificate din punct de vedere micorbiologic şi apoi supuse păstrării.