Recuperatorii de păsări de pradă

“E o femelă de uliu porumbar foarte frumoasă, care, după toate aparenţele, s-a izbit într-un gard de sârmă ghimpată în timpul vânătorii şi s-a lovit destul de rău. Am ţinut-o două săptămâni, era foarte slabă, acum s-a făcut bine şi e momentul să o eliberăm”, povesteşte Dorin Cărăbeţ, de la filiala Deva a Asociaţiei Peregrinus. Uliul porumbar a fost găsit în Munţii Şureanu. Cei de la Pensiunea Dacica l-au recuperat cu atenţie şi l-au botezat Iuliu. Pasărea era lovită şi extenuată. A ajuns la un spital veterinar din Deva, după care medicii au cerut ajutorul şoima­rilor. Biologul Dorin Cărăbeţ a luat-o acasă şi a îngrijit cu atenţie pasărea, care s-a dovedit a fi… Iulia. Cum îi scoate scufia de piele care îi acoperea capul, pasărea începe să se zbată: “E o fetiţă şi încă una foarte frumoasă. A ajuns la noi pentru că noi colaborăm foarte bine cu Spitalul veterinar Andivet şi, atât noi, cât şi ei, primim păsări de pradă care ajung în primă fază la spital, unde li se fac tratamente, după care se duc la sediul Asociaţiei Peregrinus, unde le ţinem până când se înzdrăvenesc, ca să poată fi eliberate în natură. Aceste păsări de pradă sunt ocrotite de lege, dar, din păcate, sunt urâte de către oamenii de la ţară şi de către crescătorii de porumbei fiindcă le fac pagube. Ele compensează prin faptul că în natură au un rol foarte important şi e păcat de ele, pentru că sunt şi foarte frumoase.” Pasărea are limba albăstrie şi stă cu ciocul căscat, semn că e stresată. Imediat ce Dorin Cărăbeţ o aruncă în aer, desface aripile şi îşi ia zborul – face o tură largă în jurul şoimarului şi se opreşte într-un plop masiv din apropiere.

Răpitoare adaptate în oraş

Porumbarul şi-a găsit imediat refugiul într-un copac din zona de la marginea Devei. Au urmat şoimii vinderei – cu ei nu a fost tocmai uşor, deşi par firavi şi sunt cu mult mai mici decât ulii. Dorin se străduieşte să ţină cât mai bine în mână pasărea, care, deşi e mult mai mică decât porumbarul, se zbate şi îl ciupeşte de degete. “Hei, fii cuminte!”, încearcă şoimarul să o liniş­tească. Şi, te întrebi, oare ciupeşte tare? “Da, şoimii muşcă foarte rău! Mă prinde şi pe mine, deşi ştiu să umblu cu ei”, spune Dorin Cărăbeţ. Ţine strâns în palmă pasărea, care îşi roteşte continuu capul: “În fiecare an, Asociaţia Peregrinus primeşte o mulţime de şoimi vinderei roşii din marile oraşe. În Timişoara, Cluj, Bucureşti, această specie s-a adaptat foarte bine zonelor urbane. Se hrănesc cu şoareci şi cu insecte mari, dar rareori mai prind şi păsărele, precum vrăbii­le. Cuibăresc pe clădiri, pe pervaze de geamuri şi uneori, la primele zboruri, puii cad şi ajung pe pământ ori pe stradă. Oamenii îi iau şi ni-i trimit nouă. Cum sunt pui şi nu ştiu multe, ne cam chinuim cu ei, trebuie să le dăm şi prăzi vii ca să-i obişnuim să-şi recunoască hrana în natură. Când sunt într-o stare fi­zică foarte bună, e momentul să fie eliberaţi”, specifică Dorin Cărăbeţ. Şoimarii spun că au grijă de o mulţime de vinderei salvaţi de oameni şi le recomandă celor care îi găsesc să observe zona şi să îi aşeze în apropierea cuibului dacă reuşesc să-l localizeze. Vindereii sunt o specie destul de comună, des întâlnită în România, care trăieşte, în general, în zonele deschise şi nu îi plac pădurile. Cum sunt eliberate, micuţele prădătoare îşi întind aripile şi plutesc peste păşune: “Prind curenţii de aer, se bucură de ei”, te lămureşte Dorin Cărăbeţ. Acesta îi sfătuieşte pe oameni să aibă grijă de răpitoare, care au nevoie de ocrotire într-o lume în care civilizaţia restrânge tot mai mult graniţele naturii.

Din pasiune pentru răpitoare

Şoimarii spun că iubesc aceste păsări şi de aceea se implică în salvarea lor. Încet-încet, alături de Dorin Cărăbeţ, s-au strâns şi alţi tineri. Unul dintre ei este Forrai Antal: “De mic am această pasiune şi îmi plăceau numai animalele sălbatice, apoi l-am cunoscut pe Dorin Cărăbeţ – aşa m-am apucat de arta şoimăritului. Răpitoarele sunt păsările care sunt chiar în vârful lanţului trofic, nu are ce să le doboare, ele sunt tot ce are natura mai bun de oferit în pri­vinţa înaripatelor. Au “factorul X”, dar chiar şi aşa e rău când ajung în conflict cu oamenii. Unele specii sunt pe cale de dispariţie şi noi vrem să stopăm asta, să avem cât mai multe păsări de pradă”. În scurt timp a ajuns să ştie o mulţime de lucru de la şoimarii cu experienţă: “De exem­plu, scufiile se pun pe capul păsării şi se folo­sesc în transport şi dresaj, dar şi pentru păsări care se reabilitează – când animalul nu vede, nici nu se stresează – este o tehnică folosită din urmă cu mai bine de două mii de ani şi nu i s-a găsit un echivalent modern mai bun”. Cei de la Asociaţia Peregrinus primesc anual peste 100 de răpitoare pe care le îngrijesc până când păsările îşi pot relua traiul în libertate. Nu e o muncă uşoară, iar oamenii salvează răpitoarele benevol, fără vreun ajutor de la autorităţi. Deşi ulii porumbari sunt ocrotiţi de lege, deseori cad pradă celor care îi omoară pentru că le atacă păsările din gospodării. “În fiecare an, am primit poate şi mai bine de 150 de exemplare din diferite specii : viderel roşu, şorecar comun, uliu păsărar, uliu porumbar, rareori apare şerpar, am mai primit viespar, specii care nu sunt atât de des întâlnite. În zilele noastre, se întâmplă să avem probleme cu civilizaţia asta excesivă, cu tot felul de cauze pentru care păsările încep să aibă necazuri şi e bine să dea oamenii o mână de ajutor naturii”, îndeamnă Cărăbeţ. Acesta spune că membrii Asociaţiei Peregrinus, la fel ca alţi şoimari din lume, nu se ocupă doar de pasiunea lor, să se îngrijească exclusiv de pasărea pe care o au alături: “Noi trebuie să menţinem un echilibru în natură, iar asta înseamnă că şoimarii sunt primii care se implică în salvarea păsărilor şi asta pe întreg mapamondul. Şoimarii au cunoştinţe mai bune decât ornitologii sau oricine altcineva. Noi chiar iubim aceste păsări şi acţiunile noastre cred că dovedesc acest lucru. Ne ocupăm benevol de salvarea lor şi, din păcate, nu suntem sprijiniţi cum ar trebui. Răpitoarele au un rol important în natură şi, până în anii 60-70, acest rol nu se cunoştea şi, prin urmare, răpitoarele se combăteau intens. Oamenii şi-au dat seama că au greşit şi că păsările de pradă au un rol foarte important de “selecţioneri”, de a scoate din efectivele de prăzi exemplarele bolnave. Din acel moment, au fost declarate specii ocrotite de lege”.