Mihai Lungeanu, discreţia adevăratei valori

Se spune că oamenii cu adevărat valoroşi sunt discreţi. De multe ori, descoperirea lor de către publicul larg ţine de întâmplare, pentru că ei, oamenii va­loroşi, nu îşi folosesc niciodată coatele pentru a ieşi în faţă. Este şi cazul regizorului de teatru Mihai Lungeanu. A fost nevoie de o întâmplare pentru ca domnia sa, devean prin adopţie, să fie descoperit şi prezentat comunităţii de echipa „Premianţilor fără premii”.
Aşa, dacă ar fi să facem un succint CV al maestrului Lungeanu, am putea aminti că domnia sa este unul dintre cei mai apreciaţi regizori de teatru din ţară, cu peste 80 de spectacole realizate în cadrul Teatrului Naţional Radiofonic. Regizor care a primit de-a lungul carierei 3 premii UNITER, acordate pentru cel mai bun spectacol radiofonic: 1994 – Prăpastiile Bucureştilor de Matei Millo, 1999 – Valsul câinilor de Leonid Andreev şi 2002 – Provocare de Doru Moţoc. Şi, mai mult decât atât, a încântat, într-o carieră de peste 40 de ani, mii şi mii de semeni prinşi în vraja pieselor de teatru trecute prin viziunea domniei sale de regizor.
Dar nu statistica deplinei reuşite profesionale, singură, ar trebui să deschidă cartea vieţii regizorului Mihai Lungeanu. Alături de aceasta, ar trebui să fie developat şi patrimoniul de cuminţenie morală, umor şi har oratoric pe care personalitatea lui Mihai Lungeanu le dezvăluie atunci când ajungi să îl cunoşti. Pentru că, atunci când vorbeşte, poate fără să-şi dea seama, Mihai Lungeanu devine protagonistul propriului său spectacol, în care elocinţa, hazul inteligent şi o empatie aproape profesională se întâlnesc fericit.
Evident, regizorul Lungeanu, în vasta sa carieră artistică, nu este un premiant fără premii în sensul strict al termenului. Invitat însă să primească aprecierea hunedorenilor, domnia sa s-a arătat copleşit: “Mă descopăr nu doar nepregătit, dar şi insuficient de merituos pentru a corespunde distincţiei pe care un grup de oameni (sinceri, motivaţi, pasionaţi, perseverenţi) se pregătesc să mi-o acorde, public, pentru, pro­babil, merite ştiute sau nu. Am senzaţia că acest premiu vine dintr-o altă dimensiune decât cea administrativă sau profesio­nală, şi că valoarea sa reală acope­ră o poveste de viaţă obligatoriu adevărată (aşa cum şi basmul românesc păstrează ambiguitatea expresiei „fără de preţ”). Mă declar impresionat şi recunoscător proniei că îmi va da şansa unei inefabile şi indefinibile întâlniri cu o parte dintre concetăţenii (inimoşi şi generoşi) ai unui oraş în care destinul m-a aşezat şi pe care îi voi purta, ca adevărat premiu, în toate clipele rămase vii dintr-o viaţă dedicată artei, teatrului, oamenilor”. Maestre, chapeau!