Sub lupa cronicilor. Mihai Viteazul, fisc, jude, eliberator, dar şi despot răzbunător pentru hunedoreni

Dorin Petresc
În ultima vreme, tot mai multe dintre simbolurile şi faptele majore ale istoriei noastre sunt marginalizate de manuale sau, de-a dreptul, suspicionate de o anumită „mitizare”. Nu ne pro­punem să analizăm, acum şi aici, cauzele estompării disciplinei istorie, însă ar trebui să nu pierdem din vedere că memoria trecutului constituie, de fapt, identitatea noastră! Un atare „caz” istoriografic, ajuns, la un moment dat, subiect de polemică, îl reprezintă cel al lui Mihai Viteazul – voievodul şi principele care a reuşit să transpună, în plan politic, solidaritatea românească medievală, prin scurta stăpânire a Ţării Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei. Mai puţin cunoscute sunt, însă, interferenţele lui Mihai Viteazul cu hunedorenii, despre care depun mărturie izvoarele istorice.

Daniel din Zlaşti fuge la Mihai Viteazul

Un prim episod este evocat de umanistul ardelean Stephanus Szamosközy, spectator direct al bătăliei de la Şelimbăr, din 28 octombrie 1599. În lucrarea sa, intitulată „Rerum Transilvanarum Pentadis”, cronicarul consemna: „Abia s-a dat semnalul de începere a luptei din ambele tabere, când, dintre gărzi, unul (cu numele Daniel Zalasdi), de loc şi după neam valah,… dintr-odată, dând pinteni calului, a trecut la Valah [la Mihai Viteazul n.n.]. Şi astfel toţi au rămas uluiţi… El era de pe moşia familiei Toeroek, care stăpânea terenuri întinse la castelul Hunedoara, iar prin bunăvoinţa principilor Báthory, a fost ridicat la rang nobiliar”. Martorul ne informează despre fapta unui loial al lui Mihai Viteazul – nemeşul român Daniel Zalasdi, numit aşa după satul său de obârşie – Zlaşti, de pe domeniul castelului Hunedoara. Acest Daniel „Zlăşteanul” avusese curajul să „dezerteze” şi să treacă din garda Cardinalului Andrei Báthory în oastea română a voievodului muntean. De bună seamă, informaţiile aduse de Daniel „Zlăşteanul” l-au clarificat pe Mihai Viteazul asupra dispozitivului de luptă şi planului de bătaie ale lui Báthory, detalii care au contribuit substanţial ca sorţii de izbândă să fie favorabili oastei române. Principele Cardinal Andrei Báthory a fugit de pe câmpul de luptă, spre Moldova, dar a fost prins şi ucis de secui.

Se impozitează Ardealul

La 1 noiembrie 1599, Mihai intra triumfal în Alba-Iulia, unde, la scurt timp, era proclamat principe al Transilvaniei. Noul domn a emis porunci şi a introdus limba română în redactarea actelor de cancelarie. Un atare document, publicat de istoricul Nicolae Iorga în „Analele Aca­de­miei Române”, este „Catastihul Ţării Ardealului de pre judeaţe şi vămile şi ocnele… să să ştie Ţara Ardealului cu judeţele şi cu venitul câtu-i iaste”, alcătuit în 12 noiembrie 1599. Acest act administrativ-fiscal introducea, pentru prima dată, pe teritoriul Transilvaniei, numele de „judeţe”, pentru vechile comitate. Catastiful lui Mihai Viteazul stabilea impozite şi pentru „Judeţul Huniedoarei: biruri 1024, ci un bir nu iaste deplin, ce dau bani 62, cându iaste birul de un florint”. Aceste măsuri fiscale s-au impus pentru decontarea cheltuielilor alocate întreţinerii armatei sale. Însă impozitele strânse nu acopereau bugetul militar, ceea ce l-a determinat pe Mihai Viteazul să solicite împrumuturi de la burgurile transilvănene: Cluj – 6000 florini, Târgu Mureş – 1000 florini, „apoi o altă mie (de florini) de la Orăştie”.

Judecăţile ardeleneşti ale lui Mihai Viteazul

În postura sa de „Domn, din mila Lui Dumnezeu, a toată Ţara Ardealului”, Mihai Viteazul s-a manifestat ca un suveran. De la reşedinţa princiară din Alba Iulia, acesta intervine şi soluţionează pricini de judecată. Două dintre cazurile hunedorene rezolvate sunt acelea ale supuşilor săi credincioşi Ştefan Kozolia de Cozia şi Ioan Kesserü-Gibarth din Deva. Isto­ricul de origine deveană Andrei Veress a publicat, în culegerea „Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti”, o scrisoare a lui Mihai Viteazul, redactată la Alba Iulia, în ziua de 18 aprilie 1600. Principele scria unor autorităţi din Deva, respectiv notarului Ştefan Berzi şi „căpitanului fortăreţei noastre Deva” – Luciano Pernica, precum şi altor oficiali, să i se restituie lui Ştefan Kozolia casa sa din satul Cozia, de lângă Deva, ce-i fusese luată, în mod abuziv, de către autoritarul Francisc Geszty, odinioară „hotnogiu al Ardealului”. Un alt document, citat de istoriograful Ion Nistor, în „Analele Academiei Române”, arată că, în vara anului 1600, printr-o diplomă privilegială, Mihai Viteazul acorda comitelui hunedorean din Deva, Ioan Kesserü-Gibarth, o serie de imunităţi fiscale şi scutiri, drept recompensă pentru loialitatea arătată. Acest Ioan Kesserü-Gibarth era fiul Domniţei Zamfira, mama sa fiind fiica lui Moise Vodă Basarab şi ctitoră a Mănăstirii Prislop.
Dar, şi alţi hunedoreni i-au oferit domnitorului român sprijin militar. La 18 februarie 1600, fraţii „George, Nicolae şi Petre Chioconiesthy, alias Şindea, din Roşcani”, au fost întăriţi în drepturile senioriale strămoşeşti. Diploma de nobilitate, emisă de Mihai Viteazul, în cancelaria princiară de la Alba Iulia, recompensa meritele acestor cnezi hunedoreni, care au luptat, la Şelimbăr, sub steagul său.

Preoţii români scoşi din şerbie

O conexiune specială între Mihai Viteazul şi un hunedorean s-a înfiripat pe coordonatele vieţii bisericeşti. Către finalul secolului al XVI-lea, egumenul Ioan de la Prislop devenise arhipăstorul bisericii ortodoxe a românilor din Ardeal. După întronizarea lui Mihai Viteazul la Alba Iulia, a ctitorit, aici, un centru mitropolitan, în fruntea căruia, l-a confirmat pe ierarhul hunedorean Ioan de Prislop, care purta titlul de „arhiepiscop şi mitropolit al Bălgradului, Vadului, Silvaşului, Făgăraşului şi Maramureşului”. La sugestia mitropolitului Ioan de Prislop, principele Mihai Viteazul a reuşit să obţină, de la Dieta Transilvaniei, emanciparea preoţilor români, care, până atunci, avu­seseră statutul de şerbi. Astfel, actele Dietei din iulie 1600 prevedeau: „…persoanele preo­ţilor români să nu poată fi silite de nimeni la robotă… şi am hotărât ca preoţii români să fie scutiţi pretutindeni, în persoana lor, de astfel de slujbe”.

Hunedoara incendiată de principe

Revenit în Ardeal, după campania din Moldova, principele Mihai Viteazul găseşte un climat social tensionat şi chiar ostil. Nobilimea locală era tot mai iritată de birurile pretinse pentru armata de mercenari, dar şi de problemele create prin comportamentul oştenilor acestuia, încartiruiţi prin oraşele şi cetăţile transilvănene. În unele locuri, nemeşimea devine ostilă în mod făţiş. Cronicarul Stephanus Szamosközy consemnează că, în vara anului 1600, Mihai Viteazul a dispus, ca represalii, incendierea Hunedoarei, deoarece nemeşii din această aşezare îi uciseseră 180 de soldaţi munteni. De fapt, ce s-a întâmplat? Cetatea Hunedoarei fusese încorporată de principele român în sistemul de stăpânire şi apărare a Transilvaniei. Fapt pentru care el a trimis, aici, 180 de „roşii” – oşteni români, încorteluiţi pe la oamenii din oraş. Datorită unor abuzuri la care aceşti militari s-au dedat, s-a iscat o mică revoltă a nemeşimii din Hunedoara. Notele cărturarului Szamosközy descriu violenţele care au avut loc: oştenii munteni au fost prinşi, bătuţi şi aruncaţi într-o groapă comună, „…lângă biserică; unii dintre aceştia au fost aruncaţi în groapă, pe jumătate vii; buzele unora, uscate de durerea rănilor, cereau apă…”.

Clemenţă pentru nemeşi

Depăşind adversităţile mocnite, la 1 septembrie 1600, marea majoritate a nobilimii ardelene s-a răzvrătit şi l-au proclamat conducător pe Ştefan Csáky, ceea ce prefaţa pierderea Transilvaniei. Momentul când Mihai Viteazul părăsea, cu oastea, cetatea Bălgradului – Alba Iulia, pentru a contracara insurecţia nemeşilor, aduce din nou, în fraza documentelor istorice, figura lui Daniel „Zlăşteanul”, în chip de mijlocitor al unui act de clemenţă. Szamosközy notează că, în toamna anului 1600, „când au ieşit Mihaiu Vodă, pe poarta «Sfântul Mihail» din Bălgrad [Alba Iulia], slobozit-a pe toţi tâlharii şi robii din închisoare. Negăsind repede pe temnicer, pus-a de au rupt lacătele şi i-au slobozit pe toţi. Pe Daniil Zalásdi l-a pus să le tălmăcească acestora… să fie de aici înainte blânzi, zis-a, şi «Rugaţi-vă Lui Dumnezeu pentru mine, ca să pot birui duşmanul»!”

Declinul

Aflat în situaţia de a fi pierdut domnia în Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, în iarna anilor 1600-1601, Mihai Viteazul ia drumul spre Viena şi Praga, cu speranţa că va obţine sprijinul împăratului Rudolf al II-lea. Voievodul intră în Transilvania, prin Pasul Vâlcan, apoi trece pe la Merişor, prin Ţara Haţegului, pe sub meterezele Devei, spre Zărand. Deşi obţinuse un salvconduct, pentru libera trecere, garnizoana Cetăţii Deva i s-a arătat potrivnică. Istoricul Alexandru Papiu-Ilarian a desco­perit şi publicat, în „Tesauru de monumente isto­rice”, memoriul semnat de Mihai Viteazul şi adresat împăratului habsburgic, în care domnul se plângea: „În multe locuri, săriră pe oamenii mei şi-i uciseseră fără nicio consideraţie. Din cetatea Devei, îndreptară tunurile asupra mea şi înecară în Mureş mai mulţi dintre ai mei… Nemulţumiţi cu atât, trimi­seră scrisori la Baia de Criş, spre a răscula lumea asupra mea”.
În ziua de 9 august 1601, Mihai Viteazul a fost asasinat, din ordinul generalului imperial Giorgio Basta, pe Câmpia Turzii. La scurt timp, aceeaşi soartă nefericită au împărtăşit-o şi oamenii de încredere ai voievodului, împotriva cărora se pornise o cruntă prigoană. Baba Novac, născut pe Valea Ti­mocului şi căpitan al lui Mihai, a fost ars pe rug de viu, sub zidurile Clujului. Din scrierile lui Szamosközy mai aflăm că hunedoreanul Daniel Zalasdi a fost capturat de Moise Székely, în mijlocul altor învălmăşeli, şi supus unei execuţii plină de cruzi­me. A fost legat cu mâinile la spate, de coada unui cal, şi târât cu trupul gol, în fuga animalului; apoi, tăiat în patru bucăţi şi expus ostentativ văzului plebei, în patru locuri, „spre a răspândi groaza printre români”.
În scurta-i domnie meteorică, Mihai s-a războit cu turcii, a stat la sfat şi a chefuit cu nobilii unguri, a conlucrat bine cu secuii, şi-a înjghebat o armată multinaţională din mercenari, s-a dus la împăratul creştin Rudolf de Habsburg, a primit steag de domnie de la sultan, a condus cu mână de fier Ardealul şi, din câte vedem, şi-a lăsat amprenta istorică asupra lumii hunedorene, de la cumpăna veacurilor XVI-XVII. Însă, înainte de toate, aşa cum obser­va, cărturarul Gheorghe Brancovici, în „Cronica românească”: „Domnul Mihaiu… au lăţit pu­terea neamului românesc, cu fericire stăpânind Măriia Sa câte trei ţări, adecă Ardealul, Moldova şi Ţara Muntenească”.