Patriotism pe pâine. “Cânepa românească nu-i drog”

Una toarce, una deapănă şi una ţese. Iar gândul tău zboară la Moirele greceşti, zeiţele aspre ale destinului omenesc. Pe când bunicuţele din Apuseni, blânde şi bune ca pâinea caldă, zâmbesc cu toată faţa şi mai ales cu toată inima. Ana, Maria, Eugenia, la care se alătură Georgeta şi, coor­donatoarea grupului de ţesătoare, Mariana Mereu. „Când am înfiinţat asociaţia? Acum doi ani. Ba nu, tu! Astă var-o trecut anu’!”, se contrazic hâtrele bătrânele. În Asociaţia „Vatra” sunt zece persoane, dintre care patru membri fondatori. Au venit la Târgul Naţional de Turism de la Albac ca să demonstreze şi judeţelor vecine că, dacă vrei, musai să se poată. Că imposibil e doar un cuvânt găunos.

„Degeaba scrii cum se toarce, că nu poţi să înveţi din scris!”

Au adus cu ele snopi de cânepă vechi de 40 de ani, dar şi cânepă nouă, plantată cu autorizaţie, cum sare repede să

“Moirele” din Apuseni.

spună Aurel, soţul Marianei. „Păi şi, le ajutaţi şi dumneavoastră?” „Eu sunt şofer! Le fac câteva ţevi, ca să facă ceva producţie la pânză”, râde Aurel, în timp ce pregăteşte firul pentru urzeală. Mariana e mică de înălţime şi poartă o broboadă care-o aspreşte puţin. Numai ochii ei mari şi albaştri, umezi aproape tot timpul, şi faţa albă şi copilăroasă, deşi Mariana are 50 de ani, îi dau de gol sufletul mare, fremătând în spatele zâmbetului şi lacrimii. „Prima dată-am început cu o expoziţie etnografică la sărbătoarea «Fiii satului», cu produsele mele. Pe urmă, primarul ne-o dus la concursul «Cultură pentru cultură». Dup-aia am mai tot fost! Nici nu mai ştiu la câte… Îmi pare rău numa’ că tineretu’ din ziua de azi nu mai este interesat… Noi ne mândrim cu ce-am primit de la moşii şi strămoşii noştri, dar nu avem ce lăsa mai departe… De asta aş vrea cât mai multă lume să fie interesată să înveţe de la femeile satului. Că în fiecare sat încă mai există măcar o femeie care ştie să lucreze. Când s-or duce femeile astea, se duce şi obiceiul sau… cum să zic… tehnologia de lucru! Degeaba scrii cum se toarce, că eu nu cred că poţi să înveţi din scris!”, spune, cu obidă, Mariana.

Meliţa, sucala şi heşiula

Cămeşa, catrinţa, cheptăruţu’… Toate-s de la bunica ei… 80-90 de ani vechime toate… Războiu’ de ţesut are şi el vreo 70-80 de ani. „Am cultivat cânepa, am băgat-o la tochit („topit”) în apă o săptămână, am spălat-o, am uscat-o şi am adus-o la meliţat. Ce vedeţi aici toate-s ale mele, de la buna, Malvina Dărămuş, din Cetea! Ş-am mai şi primit, da’, mai puţin. Eu pe toate le-am păstrat… No’, după ce-am meliţat cânepa, trecem la heşiulă (n.r. un fel de perie mare pentru câlţii de cânepă), la piaptăn, iar pe urmă se face caier la furcă şi se toarce cu fusul. La lână-i mai uşor, da’ la cânepă-i mai greu, că tre’ să faci şi cu dinţii. Aici îi vârtelniţa care face sculurile, iar de aici, Aurel face ţăghe pentru sucală (un fel de ţevi mici, pe care e rotit firul de cânepă şi care a ataşat apoi „acului” cu care ţes femeile în război, un soi de su­veică primitivă). Ăstea-s iţăle! Facem iţăle cu speteaza. Le-am moştenit pe toate, nimic n-am aruncat… Dacă scrii, n-ai cum să înţălegi! Trebuie să vezi cum se face, să faci tu, ca să ştii!”, îşi întăreşte Mariana vorba.

Lână aruncată pe jos, ii făcute-n China

Zice că are un băiat de 25 de ani, care iubeşte mai mult tractoarele şi uneltele agricole. N-a vrut în ruptul capului să plece la muncă peste graniţe. Are serviciu, dar lucrează şi-n agricultură, acasă. „Mă mai ajută şi el, dar… la ce poate. Oricum, ce facem noi aicea vine din istorie… Ştiu că şi dacii ţeseau, dar pe război vertical. Pe parcurs războaiele s-au mai perfecţionat. Ţesem cânepă, dar şi lână şi bumbac. Din lână, steagu’ ăla… de mine-i ţesut. Mie îmi pare rău că lâna nu mai avem unde să o toarcem în cantităţi mai mari. Nici maşinile de tors lână nu mai sunt. Mai e una în Ocna Mureş, cea mai aproape de noi. Şi acolo… eu sunt singuru’ client! Şi lâna noastră-i aruncată pe jos, s-alege nimic din ea! Purtăm, în schimb, ii făcute-n China, din sticle de plastic! Sper că peste zece ani vom fi înconjuraţi de tineret interesat să înveţe şi să ştie”, adaugă Maria­na cu lacrimi mari în ochi, după ce, mai bine de 20 de minute, s-a ţinut tare şi şi-a rostit nemulţumirile cu-o voce aspră. „Emoţiile!”, se scuză, de parc-ar fi vinovată de prea mult sentiment şi dă din cap, ca pentru a-şi alunga gândurile. „Ne pierdem identitatea”, adaugă Mariana, cu un oftat pe care-l înghite cu demnitate. „Nu mai ştim cine suntem. Merg românii în afară şi se umilesc! Se umilesc! Ştiţi cum se zice: decât calic la oraş, mai bine- satul tău fruntaş!” Şi lacri­mile i se rostogolesc din ochi… „Eu nu mai stau lângă tine!”, îi strigă, în trecere, a glumă şi-a dojană, Maria Măda, preşedinta Asociaţiei.

„România nu-i numai din necaz făcută”

Deocamdată, membrele Asocia­ţiei „Vatra” spun că nu se ocupă cu vânzările. „Tineretul nu prea vrea să înveţe… Din sat de la noi avem numai o fetiţă care-i mai mică, vreo 12 ani are. Am pus-o, fără să-şi dea seama, la dat prin iţă şi prin spată, o-nvăţat, şi-o şi ţesut un pic, dar aş vrea să în­fiinţez chiar acasă la mine un fel de şcoală. Sunt în curs de a face o expoziţie etnografică, mai trebuie doar s-o aranjez un pic, şi apoi vreau să fac o «Şcoală a bunicii». Cine ştie, să vină să-i înveţe şi pe alţii. Să mai fie şi-un exemplu pozitiv, că, dacă deschizi televizoru’… zici că România numa’ din necaz îi făcută! E drept că mai sunt care spun că ştiu cum se ţese, dar dacă-i întrebăm nu mai ştiu! «Oooo! Păi am văzut, am făcut! Da, dacă-i întrebăm… nu mai ştiu!» Cât priveşte legea asta cu cânepa e-o aiureală de-a parlamentarilor, un moft! Cânepa românească nu-i drog, că vorbim de cannabis sativa, nu de cannabis indica. Sigur, are un miros, ca orice plantă, şi în perioada de înflorire are şi ea ceva, dar îţi trebuie să iei de pe-un hectar, ca să aibă efectele celei folosite de pe un metru pătrat la droguri! Că doar bunicii noştri, care purtau haine de cânepă, că doar cânepa şi lâna erau baza la îmbrăcăminte încă de pe vremea dacilor, nu se drogau!”, adaugă Mariana cu obidă.

De ce să dai traiul la bloc pe viaţa la ţară

Maria Lucreţia Măda pare o fetişcană, deşi e mama a doi copii măricei şi „capul bun”, în toată povestea asta cu

Maria Lucreţia Măda

asociaţia. S-a mutat din Braşov, în satul de unde a plecat bunicul soţului ei, fără niciun regret: „Omul vrea şi apreciază tot timpul ceea ce n-are! Eu am fost crescută în oraş, iar liceul şi facultatea le-am făcut la turism, pe amândouă, şi asta am vrut să fac şi ca job. Am deschis o pensiune la Geoagiu de Sus, printr-o conjunctură fericită, ca să spun aşa. Soţul meu se trage din Geoagiu, familia Măda. Poate-o fi şi ceva legătură cu Geoagiu de Hunedoara şi cheile Măzii, noi aşa bănuim… Socrul meu are 78 de ani şi la 14 ani a plecat pe jos, 12 kilometri, iar apoi, cu marfarul, până la Braşov. Acum râde de noi. Zice: «Măi, eu am plecat de sărăcie din Geoagiu! Voi v-aţi întors să vă îmbogăţiţi?» Nu ne-am întors să ne îmbogăţim, ne-am întors să facem ce ne place. Câteodată e foarte greu şi zicem: «Ah! Apartament cu două camere, la oraş!», dar întotdeauna revenim şi spunem: «Aş face din nou, dacă ar fi să dăm timpul înapoi». Avem facilităţi potrivite mai ales pentru familiile cu copii: loc de joacă, tiroliană, trambulină, ponei, iar iarna, un ciubăr cu apă caldă de 40 de grade şi cu apă sărată, bineînţeles! Pensiunea noastră, «Casa Butnarului», poartă numele lui moş Iacob Măda, bunicul soţului meu care a fost butnar, adică dogar. În cinstea lui am deschis mica noastră afacere şi producem puţinul vin pe care-l obţinem din cele 24 de rânduri de vie, iar costumul popular al bunei Ileana îl port cu drag la orice sărbătoare. Avem ustensilele lui moş Iacob, le-am agăţat pe şură şi le îngrijim, să se păstreze. Mariana, verişoara soţui meu, mi-a povestit ce vrea să facă, iar eu… am pus lucrurile în mişcare. Am demarat activităţile acum doi ani, dar abia luna trecută am reuşit să obţinem toate actele. Vrem să revigorăm tradiţia şi identitatea românească!”