Nicolae Gavrea, de trei ori olimpic în presa sportivă hunedoreană

Pus la index în perioada comunistă,

Supranumită odinioară „Cetatea gimnasticii”, Deva a creat nu doar nume ilustre în gimnastica mondială, ci şi gazetari specializaţi în acest sport care a adus atâta faimă României. Unul dintre ei este Nicolae Gavrea, care a devenit unul dintre „experţii” în domeniu. A participat la mai multe olimpiade şi, după 1993, nu a ratat niciun concurs european sau mondial. Este primul care a vestit reîntoarcerea loturilor naţionale de gimnaste la Deva: „Aici a funcţionat fabrica de medalii! Unii s-au gândit că această fabrică poate să producă şi la Bucureşti, la Izvorani. Uite că s-a dovedit că nu-i aşa!”

„Gimnastica românească trece printr-o perioadă nefastă, mai ales că ultimele generaţii nu au dat rezultatele pe care le aşteptam cu toţii. Noi ne-am obişnuit ca, de fiecare dată, gimnastica românească să aducă medalii şi de aceea dezamăgirea e şi mai mare”, explică Nicu Gavrea, ziaristul care poate turui ore în şir despre gimnastică fără a se opri sau repeta vreo poveste. La 54 de ani, are un parcurs de invidiat – este unul dintre puţinii gazetari din ţară care a participat la trei olimpiade unde a urmărit atent evoluţia gimnastelor: Jocurile Olimpice de la Atena în 2004, Beijing 2008 şi Rio 2016. A ratat Londra în 2012 “din motive tehnice”. Mai mult, este singurul jurnalist din ţară care a relatat de la toate campionatele mondiale şi europene începând din 1993. Ca documentare în domeniul gimnasticii, este considerat al doilea jurnalist de sport din ţară: “Recunosc, la nivelul competiţiilor de gim­nastică aş fi cam al doilea după colegul meu Mihai Junea, de la Radio Timişoara, care a plecat tot din Deva. Doru Dinu Glăvan a ieşit la pensie, nu a mai parti­cipat la competiţii.”

Paralelele au devenit o problemă

De câţiva ani a tot vorbit şi a atras atenţia publicului că ne îndreptăm către un dezastru: “A contat aici şi schimbul de gene­raţii, dar şi sistemul de pregătire care nu mai este cel pe care-l cunoaştem noi. În plus, foarte multe alte ţări au luat-o înaintea noastră cu pregătirea. Noi avem un aparat care este cu proble­me – paralelele, dar, poate, cine ştie, generaţiile viitoare sau ge­neraţia actuală de gimnaste junioare să facă mai mult pentru sportul acesta. Va fi însă foarte, foarte greu să revenim acolo, pe podiumul de premiere, la marile competiţii. La paralele, se vede de la o sută de kilometri că avem probleme. De fapt, paralelul nu este pregătit la noi de la nivelul de jos – de când eşti mic trebuie să ai elemente de dificultate mare pe care trebuie să le poţi exersa în timp şi să le duci până la capăt. Ori noi avem acest aparat care ne scoate din toate socotelile şi, chiar dacă am câştiga puncte la bârnă şi sărituri şi sol, tot nu putem acoperi golul lăsat în urmă la paralele. Să dea Dumnezeu ca fetele care merg pentru 2020 să fie, în primul rând, sănătoase. Asta e veşnica noastră proble­mă, că fetele sunt accidentate şi nu pot pleca la competiţii”, concluzionează firesc ziaristul.

Secrete şi culise

Acum este gata să povestească şi altora din ceea ce a aflat de-a lungul timpului: „Experienţa mea din gimnastică m-a făcut să pun pe hârtie multe lucruri şi îmi voi lansa cartea la sfârşitul lunii noiembrie. O istorie nuanţată a gimnasticii. Este gata, mai e nevoie doar de câteva aprobări pentru fotografii”, spune gazetarul care a scris primul material în 1979, pentru „Drumul Socia­lismului”. În 1988, i s-a ridicat dreptul de semnătură din cauza relaţiei cu străinii: „Au vrut să mă dea afară pentru că mi-am dorit să scriu un articol la „World Gymnastics”. Am găsit dosarul la CNSAS şi acolo scria că cea mai bună soluţie era să mă dea afară. Nu m-au dat, dar ani de zile am semnat ca G. Nicolau sau Nicolae Gavriloş. Am rămas la ziar doar pentru că aduceam cele mai bune materiale. După ’90, am semnat cu propriul nume în cotidianul „Cuvântul Liber” şi, din 1992, am început colaborarea cu Radio Timi­şoara, TVR Timişoara şi cotidia­ne centrale”, povesteşte el. An după an, concurs după concurs, a deprins tainele gimnasticii cum puţini au reuşit: „M-am îndreptat către gimnastică pentru că în 1978 am fost elev, în anul I, la Liceul Sportiv şi coleg cu Emilia Eberle, Marilena Vlădărău, Dumitriţa Turner. Am văzut îndeaprope cum e sportul ăsta. Pe celelalte gimnaste mari ale ţării le-am cunoscut ca ziarist. Am văzut gimnastica cu bune şi rele, am asistat la certurile lui Octavian Bellu cu cei din Federaţia Română de Gimnastică, am văzut zborul, dar şi declinul gimnasticii noastre. Dintre cele trei olimpiade la care am participat, cea de la Atena din 2004, Beijing 2008 şi Rio 2016, cea mai reuşită a fost cea de la Beijing.”

Deva accelerează în gimnastică

Şi tot Nicu Gavrea a fost primul care a dat vestea bună devenilor, că Federaţia de specialitate a decis să readucă loturile de senioare şi junioare în Centrul de Pregătire Olimpică de la Deva, sub coordonarea lui Nicolae Forminte: „Gimnastele senioare se vor întoarce la Deva – nu se ştie însă câte vor fi şi care anume vin încoace. Aceasta este varianta preferată de Fede­raţia Română de Gimnastică înainte de Campionatele Europene. Va fi aici un mix între gimnastele senioare şi junioarele pe care le are Nicolae Forminte în pregătire aici, la Deva. Se va încerca probabil formarea unei echipe cu care  România va merge la competi­ţiile de mare anvergură din perioada 2017-2018”, crede jurnalistul. Nicolae Gavrea consideră că astfel se va încerca revigorarea lotului pentru competiţiile de mare anvergură din perioada următoare. Ziaristul spune că oficialii federatiei ştiau foarte bine care sunt atuurile Devei, dar tot au mutat lotul la Izvorani, aproape de capitală. “Sunt lucruri pe care reprezentanţii Federaţiei Române de Gimnastică le ştiau, dar le-au trecut cu vederea: faptul că avem o sală bine echipată din punctul de vedere al aparaturii şi Nicolae Forminte a făcut chiar el eforturi prin fundaţia sa, ForGym, şi a adus echipament suplimentar. La asta se adaugă campusul cel mai bine aşezat dintre toate, cum nu cred că mai este în România: şi şcoală şi sală de pregătire şi sală de mese. Există aici şi posibilitatea ca fetele să poată să facă socializare. Cred sincer că aici la Deva există şi cel mai bun factor uman: sunt antrenorii pe care îi cunoaştem de atâta timp şi care au dat randament de fiecare dată cu echipele pe care le-au pregătit. Asta trebuie să ştie Federaţia Română de Gimnastică: aici, la Deva, a funcţionat fabrica de medalii de care tot vorbeam şi unii s-au gândit că această fabrică poate să producă şi la Bucureşti, la Izvorani. Uite că s-a dovedit că nu-i aşa!”, exclamă Gavrea, supărat că o ramură olimpică suferă acum din cauza unor decizii greşite.

Bat competiţii la uşă

“În luna mai, avem Campio­natele Europene de Gimnastică la Cluj şi, din punct de vedere al organizării, nu va trebui să facem mare lucru pentru o imagine bună, dar trebuie să facem minuni pentru a obţine rezultate. Este un campionat european individual şi nu se va merge cu echipe. Vor fi gimnaste care se vor lupta fiecare pentru şansa ei şi poate avem şanse la nivel de junioare”, speră jurnalistul. La fel ca orice cunoscător din sistem, ştie că există soluţii: „Problema la noi, în România, este că nu mai avem material. Degeaba vrem noi medalii, dacă nu mai sunt copii care să aibă talent. Aici ar trebui urgent schimbat sistemul şi acum e timpul, după eşecul de la Rio! Sistemul trebuie schimbat la nivelul cadrelor didactice, al antrenorilor, care trebuie plătiţi mai bine şi trebuie refăcută varianta cuplului în gimnastică. De când a venit noul sistem în învăţământ, varianta cuplului s-a desfiinţat, un antrenor este obligat să lucreze cu un număr de gimnaste, înainte erau doi – soţ şi soţie sau bărbat şi femeie – lucrau cu fetele, acum se lucrează de sine stătător. La Deva, la grupa aceea „Ţară, ţară vrem campioane” sunt patru antrenori, cu Gina Gogean coordonator, dar pe hârtie sunt numai doi. E foarte greu să lucrezi cu 20 de gimnaste. Trebuie gândită o variantă să le oferi o siguranţă financiară acestor copii. Înainte, fetele de la grupele micuţe, de la clasa a II-a, a III-a, primeau burse pentru că se pregăteau în acest sport. Ce se întâmplă acum? Sunt o mulţime de cazuri când, la 13, 14 ani, fata a căzut, şi-a rupt o mână sau un picior şi nu mai poate continua. Nu mai are niciun sprijin. Sistemul me­dical ar trebui să fie şi el mai aproape! Sunt multe lacune, greu de observat din afară”, punctează Gavrea.

Sistemul nostru, opac la propunerile de schimbare

El crede că dacă lucrurile au mers bine în trecut, ar trebui să reaplicăm o parte din vechiul sistem: „În urmă cu câţiva ani de zile îmi amintesc că, la şcoală, erau absolvente care nu mergeau pe drumul marii performanţe sau nu intrau la facultate, ele rămâneau în cadrul unităţii şcolare şi ajutau gimnastele debutante, cele micuţe, de la grădiniţă, să intre în sistem: le duceau la masă, la antrenament. Majoritatea acum dau la facultate şi se pierd – pleacă în altă parte sau devin antrenori pentru ţările cu care ne batem acum. Exemplul cel mai clar e Adrian Stan. E un antrenor care a fost la noi şi a plecat, în 1998, din Deva, la Federaţia Britanică în calitate de IT. Aici a reuşit să aducă succesul, pe baza unui program pe care el l-a prezentat înainte federaţiei noastre. Acum a reuşit ca să aşeze lucrurile, pe două cicluri olimpice şi Marea Britanie a venit la Rio, pe medalii”, arată Nicolae Gavrea, care trage încă un semnal de alarmă: „Cred că oficialii, Comitetul Olimpic, ar trebui să facă ceva în sensul schimbării ideii de sport de mare performanţă – nu poţi doar să pregăteşti aşa nişte copii, să dai nişte rente olimpice, după care tragi linie şi spui: “se poate şi aşa!” Lucrurile s-au schimbat în gimnastica mondială şi România ar trebui să ţină pasul cu noutăţile: “Codul de punctaj după care se judecă fiecare evoluţie a adus câteva lucruri inedite în cadrul notei. O împărţeală pe care o fac arbitrii la calculul notei duce la reaşe­zarea valorilor în gimnastică. O gimnastă are o notă de plecare la exerciţiu – una la dificultate, alta la execuţie. Ea poate executa foarte bine un exerciţiu, dar nota care arată dificultatea şi care arată componenţa elementelor poate să nu fie egală cu cea de execuţie. Este motivul pentru care au câştigat americancele care au exerciţii foarte dificile pe care le execută bine”, explică el.

Şi câştigă alţii, care le aplică

Rezultatele slabe îl fac să se gândească de două ori dacă să mai facă demersuri pentru a putea participa, în 2020, la Olimpiada de la Tokio, eveniment pentru care, pentru acre­ditare, se fac demersuri cu trei ani înainte: „Va fi incredibil de greu ca România să se bată la Tokio pentru medaliile de la olimpiadă, la gimnastică. Nicolae Forminte, care are în pregătire generaţia cu care putem ataca în 2020, are mult de lucru cu fetele pentru a prinde echipele din faţă. Statele Unite au venit cu o echipă şi nici nu mă gândeam eu acum trei ani de zile că voi vedea aşa ceva cu vreo patru gimnaste pe care, dacă le luăm individual, sunt foarte, foarte talentate. Cea care este liderul echipei, Simone Biles, a reuşit să ia la două aparate note peste 16, ceea ce este greu. Selecţionata Rusiei a venit cu altă garnitură de gimnaste talentate. Vine tare din urmă Marea Britanie, care s-a bătut şi anul acesta pentru medaliile de la Jocurile Olimpice, Olanda, care era necunoscută în gimnastică, a avut echipă calificată în finala de opt de la Rio şi noi nu eram acolo”, regretă vizibil ziaristul.

EXTRA

Rio 2016, un dezastru anunţat
„Această ediţie a sporturilor olimpice a Jocurilor Olimpice de la Rio este o ediţie care s-a dovedit pentru noi un dezastru, pentru că eram obişnuiţi cu foarte multe medalii la competiţiile olimpice. Anul acesta am rămas doar cu patru, la sporturi care nu era de-alea noastr­e „tradiţionale”. Ne lipsesc medaliile de la atletism, de la gimnastică, la caiac nici nu ne-am prezentat. Au venit în schimb medalii la tenis de câmp şi această medalie de aur la scrimă şi fetele din echipa naţională merită toate felicitările. Nu am avut, în schimb, medalii la judo, atletism şi cel mai rău doare lipsa celor de la gimnastică, care erau prioritare. Sunt sporturi unde s-a investit mult într-un an olimpic şi e păcat”, spune gazetarul sportiv şi calculează: „Rezultatele delegaţiei României se cunosc – avem cinci medalii, una am pierdut-o pe drum şi am rămas cu patru, dintre care numai una de aur. Sunt însă rezultate normale pentru activitatea sportivă din ţară. Spre diferenţă, prin 2008, cred că aduceam vreo nouă medalii de aur.” A avut semne de la început că Rio va aduce necazuri – o încurcătură cu paşaportul l-a făcut să plece către Rio în 13 august, dar să ajungă acolo opt zile mai târziu. Doar 15 gazetari români au fost acreditaţi şi şapte echipe de televiziune, dar l-au impresionat centrele de presă şi locurile din arene rezervate ziariştilor marcate cu scaune verzi: “Prin comparaţie cu celelalte competiţii la care am participat, trebuie să recunosc că anul acesta Olimpiada de la Rio nu a adus ce ne aşteptam. Rio a venit cu multe probleme, unele legate de organizare, altele legate de infrastructură, de transport. Au fost multe probleme – la data începerii Jocurilor Olimpice, bazele nu erau finalizate. Parcul olimpic a fost pregătit într-o localitate, un fel de Mamaia de la Rio, o localitate unde se învârt foarte mulţi bani şi legătura cu bazele sportive se făcea cu mijloace de transport puse la dispoziţie de organizatori. De la centrul de presă până la Maracana, de exemplu, făceai vreo oră şi jumătate, pe o linie olimpică”.

Carioca ce te face la buzunar
Nicolae Gavrea a fost cazat la o pensiune, chiar în celebra Copacabana, unde a trăit şi peripeţii: “Pe fiecare străduţă, vedeai echipaje înarmate, am şi fost sfătuiţi să avem grijă cu deplasările în afara spaţiului olimpic. Plaja e foarte bine întreţinută şi sunt acolo experţi în toate domeniile în care pot da turistului senzaţii tari”, povesteşte jurnalistul care a fost „lucrat” într-o zi când a vrut să se relaxeze la soare: „Am fost avertizat că acolo pe plajă se întâmplă lucruri neplăcute. Norocul a făcut să-mi las lucrurile – actele şi banii – la hotelul care este peste drum de plajă, foarte aproape de arena pentru volei pe plajă. Nu am stat nici două ore şi chiar mă gândeam câtă linişte este pe malul mării, în ciuda faptului că este o mare staţiune. La un moment dat, au început să apară vânzătorii de tot felul de lucruri şi unul îmi tot oferea nişte frigărui, îmi tot spunea că sunt foarte bune dacă dai pe ele şi cu lămâie. I-am tot zis să mă lase în pace, dar, în momentul în care omul s-a retras, nu mai aveam rucsacul. De atunci, am luat cu mine doar cheile de la pensiune. Când m-am întors la pensiune, numai cu prosopul, portarul s-a uitat la mine şi a râs: Ha! Te-au făcut carioca!”. Eu l-am privit nedumerit pentru că eu credeam că toţi brazilienii sunt „carioca”. M-a lămurit că aşa le spune doar celor care „operează” şi care sunt locuitorii mai vechi ai Braziliei”. I-a plăcut Rio şi ca orice european a stat cu ochii după fetele de la şcolile de dans de la Rio, în celebrele costume exotice, dansatoare prezente la toate festivităţile. Nu i-a plăcut însă mâncarea, prea condimentată: „Am luat doar două guri de burrito şi parcă îl simt şi acum în gât! Au un sos de chili după care trebuie să bei litri întregi de apă. Garantez că nu se consumă foarte multe dulciuri, poate şi pentru că sunt foarte scumpe. M-aş întoarce la Rio pentru că nu am reuşit să văd o şcoală de samba!”