Meşterul bisericilor minuscule

Un devean are o pasiune mai puţin obişnuită: meştereşte biserici în miniatură. A lucrat până acum sute de asemenea machete din lemn, care au ajuns în toate colţurile lumii. Una dintre ele, comandată de un călugăr, a ajuns chiar la Muntele Athos. Micuţele lucrări ajung să împodobească altarele lăcaşurilor de cult, iar omul le cere preoţilor, ca plată, doar rugăciuni pentru sănătatea sa.

Deşi nu mai vede ca-n urmă cu 20 de ani, Gavrilă Telcian nu se lasă de pasiunea lui şi reuşeşte în continuare să scoată mici bijuterii dintr-o bucată de lemn de brad, doar cu ajutorul unui briceag

Ai zice că are în mână o simplă aşchie, însă, îndemânatic, meşterul o desparte, pe lungime, în fâşii egale, subţiri, pe care apoi le aşează una lânga alta. Domol, pe o bucată mai mare de lemn, pe care are trasat un contur, se iveşte podeaua bisericuţei: gălbuie şi curată, din brad. În urma lamei briceagului, rămân onduleuri de lemn, pe care omul le fereşte atent cu mâna de pe faţa de masă din bucătărie, locul transformat în atelier, un atelier de un metru pătrat, unde se fac acum cele mai frumoase bisericuţe de lemn.

„Meşterul” se numeşte Gavrilă Telcian, un nume mai puţin obişnuit, precum pasiunea sa: la 68 de ani, cu vederea slăbită, deveanul tot mai reuşeşte să transforme bucăţi diforme de lemn în adevărate opere de artă. Lucrează exclusiv în lemn şi preferă bradul pentru uşurimea cu care se modelează. „Nu orice lemn se pretează la ceea ce fac, de asta aleg bradul, că este frumos şi alb, în plus, trebuie să am grijă să crape pe fibră, drept, altfel nu-mi iasă. Chiar dacă acum sunt construite cu beton, eu le fac din lemn şi păstrez dimensiunile şi conturul. La mine pe teren scara e de un centimetru pentru un metru din realitate. Şi, oricum ar fi ele acolo, în satul lor, uite, astea refăcute din lemn cât de frumoase sunt, cât de româneşte arată”. Şi are dreptate: la el acasă ţi-ai dori să fi un liliputan ca să te poţi simţi ca în muzeul satului.

Atelierul de după uşă

Prima dată, meşterul trasează profilul fundaţiei bisericuţei cu un creion pătrăţos, apoi începe să taie lemnul în bucăţi subţiri cât o unghie pentru a face lemnul pentru podea, desparte bucăţile în „grinzi” de câţiva centimetri pentru pereţi şi apoi vine rândul şindrilei, extrem de migăloasă: „Mie nu mi-a plăcut niciodată să ies în faţă – cine vrea aşa ceva, vine la mine. Niciodată nu am fost cu ele la târg… cred că am trecut de cinci sute de bucăţi de miniaturi din astea doar în sat, la nevastă-mea: am făcut Catedrala din Banat, Biserica „sfânta Ana” din Bistriţa Năsăud. Drept să spun cred că le-am meşterit pe toate din Bistriţa către Salva Vişeu şi mai încolo. Îmi place ţinutul acela, unde dai peste tot de biserici de lemn”.

Piesele meşterului Telcian au ajuns peste tot în lume, majoritatea fiind oferite în schimbul unei vorbe bune, spusă pentru el într-o rugăciune

Ore întregi lucrează omul numai la pardoseala miniaturii – îi place să iasă lucru „fain”, chiar dacă, la final, nimeni nu-şi aruncă privirea prin geamurile cât o alună să admire podeaua aşezată în formă de „V”. Ba, unora dintre biserici le mai aşează şi perdele albe… dacă vrei să socoteşti lemnul, te ia ameţeala: sunt mii de piese minuscule tăiate, şlefuite şi lăcuite. Bucată cu bucată. După ce ridică pereţii, lipeşte pe ei bucăţi semirotunde de lemn ca să dea bisericii aparenţa că e ridicată din buşteni îmbinaţi în capete. După aproape o lună de muncă, reuşeşte să aşeze crucea din vârf, lucru care înseamnă că macheta este gata. Deşi bisericuţele sale sunt nişte minunăţii, omul nu crede că face mare lucru.

A învăţat să lucreze lemnul de mic, într-un sat din Bistriţa Năsăud, în „Ţara bisericilor de lemn”: „Mulţi preoţi aduc poze cu biserica lor, ba că e de piatră, ba că e modernă, din cărămidă sau betoane şi mie nu îmi trebuie mai mult – cred că am făcut biserici din astea pentru toate parohiile de pe Valea Mureşului, din zona Roşcani, chiar şi pentru mănăstiri, cum e cea de la Cucuiş, din Munţii Orăştiei. În satul meu de baştină sunt cele mai puţine – vreo trei – nu ştiu cum s-a nimerit aşa. Poate e adevărată zicala aceea care zice că nu eşti profet la tine acasă”.

Bisericile din altar

Omul lucrează bisericuţele exclusiv din lemn, aşa că toate piesele deveanului seamănă mult cu bisericile tradiţionale româneşti. Chiar dacă fostul militar s-a apucat să meşterească asemenea lucrări doar după Revoluţie, a reuşit până acum să facă mai bine de 500 de piese: „Lemnul am început să-l meşteresc când eram copil, eram mulţi şi altă distracţie nu aveam – ne luam câte un lemnuţ din acesta mic şi tătă ziua ciopleam cât meream cu mieii. Ce să lucri? Mi-a plăcut de când mă ştiu, ba vreo bâtă crestată, ba jucării din lemn. Am terminat Şcoala Militară şi apoi am fost repartizat la Arad, apoi la Deva, unde am şi rămas. Toată viaţa am rămas aşa – rămâi omul uniformei tale, cum a zis Napoleon, dar când mă întorceam de la unitate, nu trecea o zi să nu lucrez ceva. Nu eram sănătos dacă nu meşteream ceva, am făcut şi mobila de bucătărie singur, tot tăiată în lemn. Dar de când mi-a murit soţia, nu prea mă mai prinde cheful. Lucrez mai puţin”, şopteşte omul cam supărat pe viaţa care l-a lăsat singur cu pasiunea sa.

Înainte lucrul mergea mai bine: el sculpta lemn, soţia sa cosea goblen. Acum e cam singur şi nu-şi găseşte rostul în casa prea pustie, în timp ce bisericuţele lui au ajuns „…în toată lumea. Tăte, care cum mi-o comandat, aşa am făcut: de prin America, prin Franţa, prin China, prin tăte ţările lumii. Într-o zi m-am pomenit cu un telefon de la Părintele Paisie din Alba Iulia care mi-a cerut o biserică mică s-o ducă la Muntele Athos”. Lucrează într-un spaţiu mic cu o mână de unelte: un echer, un cuţit şi o pânză de bomfaier cu care mărunţeşte lemnul: „Lucru migălos, dar îmi place”. După moartea soţiei, lucrează mai rar, dar vestea despre priceperea sa s-a întins deja pe toată Valea Mureşului şi preoţii vin să comande biserici din lemn în miniatură pe care le aşează la loc de cinste, în altar.

Miniaturi de nepreţuit

Oricine intră în casa sa, nu poate să nu-şi lase privirea să admire îndelung miniaturile lăcaşelor de cult, aşezate parcă nepotrivit
într-un apartament micuţ şi întunecos, ba pe raftul bucătăriei, ori pe frigider sau în sufragerie, în loc de „bibelouri”. În afară de biserici, casa sa mai adăposteşte miniaturi de vile şi de castele: a făcut atât de multe copii ale monumentelor încât fostul militar nici nu mai ştie să spună ce „castel” i-a rămas în proprietate.

Până şi casa în care s-a născut poetul Nicolae Labiş, din Mălini, l-a inspirat şi a reconstruit-o în cele mai mici detalii: „Şi pe asta am făcut-o tot aşa, după o fotografie. Exact cum era acolo, aşa am făcut-o acum mulţi ani: am făcut casa, şoprul, gardul, fântâna cu roată şi găleată şi chiar crama cu butoaiele din lemn. Cine a văzut-o, a zis că e o bijuterie”. Marea supărare a omului este că nu are cui îi lăsa meşteşugul său: are două fete şi un nepot pasionat de calculator: „Acum câţiva ani, când era mic, se mai juca cu lemnul şi chiar mă bucuram că am ce să-l învăţ. Îmi amintesc că l-a filmat o echipă de la o televiziune şi el a dat interviu şi spunea că-i place, că o să facă şi el, dar, între timp, s-a răzgândit”, zice omul şi aşează crucea pe turnul bisericii, cruce care întotdeauna este meşterită din lemn de esenţă mai tare, care are şi o culoare diferită, mai închisă, care contrastează cu blândeţea bradului din trunchiul bisericii.

Chiar dacă lucrează zile bune la o asemenea bisericuţă de lemn, chiar şi o lună – în funcţie de complexitatea construcţiei iniţiale pe care o „copiază” -, meşterul habar nu are să-şi aprecieze munca: Ce să le cer oamenilor pe ea? 50 de lei? O sută? Când câştigă aşa puţin, eu cum să cer mai mult? La preoţi nici nu le cer bani. Îi rog doar să se roage pentru sufletul meu şi al soţiei, să odihnească în pace. Mulţumirea mea e când văd că omului îi place ce a ieşit. Asta şi cer: să nu-şi bată joc de munca mea”. Din sutele de exemplare lucrate într-o viaţă, omul a rămas doar cu câteva sculpturi, cele care îi erau tare dragi nevestei sale. Pe restul le-a dăruit şi le-a pierdut urma pe veci, dar asta nu-l supără, fiindcă ştie că lasă ceva frumos în urma sa: „Nu vreau să fiu înţeles greşit, dar nu ştiu ce reguli urmează arhitecţii când proiectează aceste biserici. Sufletul românesc nu se simte în acestea… Nu e alinător să ştii că în secolul acesta, când se înalţă tot felul de construcţii-biserici gigant, mai e cineva care meştereşte bisericuţe de lemn?”.