Sunt locuri în România care ascund minunăţii despre care puţini oameni ştiu. Arheologii sunt o parte dintre cei care pot vorbi despre comori şi colţurile ascunse ale acestei ţări. La câţiva kilometri de Deva, pe zeci de hectare se întinde, începând din secolul II, cea mai mare aşezare civilă fără statut urban din Dacia Romană. Se numea Micia, iar arheologii vorbesc despre acest sit ca despre un Pompei al României.
Cei mai mulţi dintre noi, când vorbim de Mintia, ne gândim la termocentrala ridicată pe vremea comuniştilor. Însă aşezarea care, acum, e un simplu sat era în antichitate o localitate vestită. Micia avea un castru puternic şi unic ca formă în întreg Imperiul Roman, era un punct vamal strategic, cu port la Mureş, şi se întindea pe aproape 40 de hectare. Mintia are azi un pic peste o mie de locuitori, dar Micia romană însuma mai bine de cinci mii de suflete: „Micia închidea, practic, întreg culoarul Mureşului, între dealurile Apusenilor şi cei ce mărginesc Poiana Ruscăi. În antichitate, cursul Mureşului era undeva pe lângă dealurile din partea de nord. Totul a început cu castrul, care este orientat nord-sud şi barează această vale a râului. Are o formă cel puţin ciudată: este foarte alungit, sub formă de dreptunghi. În Imperiul Roman nu mai există altul cu aceste proporţii. Cea mai mare parte a aşezării se întindea în partea de est şi sud-est a castrului, dar civilii s-au aşezat şi în alte locuri, în zonă. Undeva, către est, avem una dintre necropole, cea principală. Este „oraşul morţilor”. Credem că alta este localizată în vestul castrului; la nordul castrului, se găsesc unele dintre cele mai mari terme din Dacia. Sunt complexe termale absolut enorme, iar în apropierea lor găsim unul dintre puţinele amfiteatre descoperite până acum în ţară. La spectacolele de aici participau şi soldaţii: ei îşi antrenau aici şi caii, pentru că la Micia avem cea mai mare concentrare de trupe de cavalerie din Dacia Romană. Tot în amfiteatru se întreţinea “buna dispoziţie” a civililor din aşezare”, explică arheologul Marius Barbu de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane (MCDR) Deva. Tânărul cercetător taie apoi harta sitului cu linii care trec prin inima castrului şi a aşezării: „Tot acest sit a fost străbătut de o cale ferată care l-a rupt în două, de o şosea care l-a ciopârţit. Ca să ridice termocentrala au deviat cursul Mureşului, iar noua albie a mai muşcat o parte din el. Apoi, amplasarea termocentralei a „mâncat” foarte mult din aşezarea civilă şi o parte din necropolă. Urmează calea ferată de mare viteză… Cam asta e povestea Miciei!”
Economie locală prosperă
Micia era în epoca imperială locul de unde se apăra drumul dinspre şi către Panonia. În plus, aşezarea era strategică – peste Mureş, aurul Apusenilor se întâlneşte cu zăcămintele din Munţii Poiana Ruscăi. Bogăţia locului i-a atras instantaneu pe romani. „Micia este unul dintre cele mai importante situri de epocă romană, nu doar de pe teritoriul României, eu îndrăznesc să spun chiar de pe teritoriul imperial. Este o mare aglomerare militară, cât şi o mare aglomerare urbană, deşi – din câte se ştie până acum – nu a dobândit statutul juridic de colonia sau municipium. Închipuiţi-vă un sit aşezat aici din raţiuni strategice, de ordin militar, pentru că acest castru închide Valea Mureşului şi şi-au putut organiza o apărare extrem de eficientă pe acest flanc al provinciei. Apărarea a căzut în timpul războaielor marcomanice, dar asta e altă poveste dintre multele poveşti ale locului. Pe lângă scopul militar, noi bănuim şi raţiuni de ordin economic – îmi place să spun că Micia e aşezată în locul în care Munţii Poiana Ruscăi se sărută cu Apusenii, iar îmbrăţişarea lor e despărţită doar de apa lină a Mureşului. Este greu de crezut că o aşezare de acest tip nu ia în considerare bogatele rezerve de cupru şi, în general, metale neferoase din această zonă. De altfel, noi încercăm o acţiune de cartare a vechilor galerii. Ştim puţin despre Micia: în ultima sută de ani, cercetările arheologice au dezvăluit puţin, câte puţin, doar o mică parte din istoria aşezării. Vrem să utilizăm metode de cercetare non-intruzive pentru a afla mai multe despre reala topografie istorico-arheologică a Miciei”, explică dr. Mihaela Simion de la Muzeul Naţional de Istorie al României (MNIR).
Capsula timpului roman
Locurile care au rămas neafectate de construcţiile moderne scot acum la iveală adevărate tezaure. Pentru arheologi, este simplu: vechea Micia este Pompeiul României. Nu trebuie să stai foarte mult lângă arheologi ca să te bucuri de vederea unei descoperiri anunţate imediat de tonul vesel al arheologilor: „Ia uite! Am dat de ea!”, strigă Marius Barbu, care îndepărtează pământul cu o pensulă. „Ea” este o monedă care apare în săpătură alături de o aglomerare de ceramică şi oase de animale mari. „Această monedă de bronz ne datează foarte clar acest complex uşor ciudat, care ne chinuie de vreo doi ani, cu depuneri de oase, în general, capete de animale mari. Cândva, în epoca romană, au depus pe o suprafaţă destul de mare oase şi ceramică – poate fi gunoi, poate fi un gest conştient. Vom şti când se va termina cercetarea. La prima vedere, moneda pare a fi una de bronz din timpul Împăratului Hadrian, acesta fiind urmaşul lui Traian, deci post 117”, completează cercetătoarea Mihaela Simion. Aproape în fiecare zi arheologii şi cei care sapă au motive zdravene de bucurie: „Este un sit extrem de bogat, unul dintre siturile care aduc extrem de mult material şi de foarte bună calitate. Este o viaţă intensă aici – am dat peste cel puţin trei niveluri romane. Pe toată suprafaţa sitului se observă foarte bine faptul că a avut de suferit destul de serios în timpul războaielor marcomanice şi, la fel, se observă cum oamenii Miciei – încăpăţânaţi precum oamenii de azi ai Veţelului – s-au ridicat în picioare şi au construit un nou oraş. O mare doamnă a arheologiei române, Lucia Marinescu, spunea că Micia ar putea fi un Pompei al României. Asta datorită faptului că structurile arheologice sunt extrem de bine prezervate şi, dincolo de ghinionul de a fi sfârtecată de tot felul de investiţii, Micia a rămas, totuşi, cu norocul de a fi un sit nesuprapus de o localitate medievală sau actuală. Practic, Micia este o capsulă a timpului pentru secolele II-III ale stăpânirii romane, dar şi pentru sfârşitul acesteia în Dacia. Multe pot fi desluşite în situl de aici, de aceea are o mare importanţă istorico-arheologică, dar şi pentru elementele de culoare ale hărţii Daciei Romane. Pentru asta, Micia poate juca rolul de Pompei al României”, este convinsă dr. Mihaela Simion de la Muzeul Naţional de Istorie.
Când începe viaţa Miciei romane?
Arheologii nu ştiu cu siguranţă. „Ştim că la 11 august 106, Dacia era pacificată. Eu nu spun că romanii au fost aici în august, dar în luna septembrie, cu siguranţă au ajuns!”, spune Mihaela Simion. Viaţa din Micia dacică se mută de pe vârful dealului, la câmpie: „Ştim că avem în apropiere o aşezare dacică, cetatea de la Piatra Coziei, probabil că acolo era adevărata Micia, cea originară, pentru că acest nume este un nume dacic. Viaţa era agitată – în zonă a fost amplasat un castru şi de acolo a început totul – în jurul lui s-a dezvoltat la început un vicus, o aşezare unde localnicii erau cei care aveau contact cu militarii, după care s-a format un pagus, o locuire care a tot crescut”, povesteşte arheologul Marius Barbu. Aceasta spune că, în secolul al III-lea, Micia era de-a dreptul înfloritoare. „Locuiau aici foarte mulţi soldaţi, veterani, meşteşugari, dar sunt şi persoane mai însemnate, care reuşesc să devină puternice şi bogate, construiesc foarte mult, ne lasă o serie de inscripţii (şi trebuia să fii cineva ca să poţi să depui un altar, iar la Micia avem foarte multe inscripţii). Oamenii de aici aveau foarte multe activităţi – avem şi port, exista un colegiu de pietrari şi erau foarte buni în prelucrarea pietrei, aveau activităţi meşteşugăreşti – s-au descoperit cuptoare de ars ceramica, prelucrarea metalelor”, explică Mihaela Simion. E atât de mult de lucru şi totul se face cu câţiva oameni: „Şase muncitori într-o mie de bălării! Facem arheologie cu cai de lemn, dar cu rezultate excepţionale! Micia e parte din coloana vertebrală a Daciei Romane. Cuceritorii nu au venit aici doar să-i domolească pe daci, romanii ştiau ei foarte bine ce resurse puteau exploata”, concluzionează cercetătoarea de la MNIR.
Aşezare militarizată
O astfel de abundenţă trebuia ocrotită, iar romanii aduc aici soldaţi bine pregătiţi, echivalentul „mascaţilor” din ziua de azi. Militarii apărau aşezarea – erau trupe de elită care puteau face faţă provocărilor vremii. Nu mai puţin de trei trupe importante staţionează aici: „Avem o foarte mare concentrare de soldaţi, primii sunt aduşi aici chiar după războaiele cu dacii – arcaşii comageni din Orient, arcaşi foarte buni şi pedeştri şi călare. Spre mijlocul secolului al II-lea sunt aduşi şi călăreţi hispanici, o trupă de vreo 500, cavaleria grea din Hispania. În timpul războaielor marcomanice, prin anul 170, vine a treia trupă, una de 500 de mauri, călăreţi buni şi soldaţi răi, de temut, mult deosebiţi faţă de restul armatei romane. Erau specialiştii numărul unu în reprimarea revoltelor. Dacă erau în castru atât de mulţi soldaţi, erau în zonă şi foarte mulţi veterani lăsaţi la vatră după 25 de ani de stagiu militar. Îşi întemeiau familii, primeau cetăţenie şi mulţi rămâneau în zonă”, spune Marius Barbu. Micia apără în primul rând calea de acces dinspre Panonia spre Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala Daciei Romane. Trupele de cavalerie uşoară pot acoperi o zonă foarte mare. Puternica garnizoană ce staţiona la Micia controla zona minieră, proteja drumurile şi aşezarea, asigura siguranţa plutelor care coborau pe Mureş.
Viaţa în antichitate: lux şi băi cu încălzire centrală
Practic, castrul avea cele mai mari trupe de cavaleri din Dacia Romană, iar casele frumoase arată un nivel ridicat de trai: „Oamenii Miciei erau romani adevăraţi, chiar dacă erau adunaţi din toate zonele imperiului – un autor antic spunea că fiecare oraş era o mică efigie a Romei. Aşa era şi Micia! Pentru noi este fascinant când descoperim câte o structură de locuire – sunt case de dimensiuni mari, cu mai multe camere, cu pardoseală. Vesela este de o calitate extraordinară, atât cea uzuală, de bucătărie, cât şi „porţelanurile” epocii. Micia este plină de ceramică terra sigillata, o ceramică de lux, care vine de foarte departe, tocmai din Galia sau din Asia Mică. Lucrurile pe care le foloseau erau fine, de o calitate extraordinară. Alături de Porolissum, de la Micia avem cea mai mare cantitate de pietre gravate, pietre semipreţioase gravate şi se pare că exista aici chiar un atelier de fabricat astfel de pietre. Nu e campanie să nu găsim câte o bijuterie”, spune, entuziasmată, şefa de şantier. Micia avea nu unul, ci trei ansambluri de terme romane. Pe scurt, băi publice, unde populaţia venea nu doar pentru igienă, ci şi pentru relaxare şi socializare: „Termele aveau şi bazin cu apă rece, sală de gimnastică, sală de discuţie, vestiare, toate acestea aveau un rol social extraordinar – aici se întâmpla totul: se povestea, se făceau planuri… erau mall-urile antichităţii!”, exclamă cercetătoarea, care povesteşte că oamenii Miciei veneau în fiecare zi la terme. Pe teren, poţi vedea încă ruinele unui hipocaust: la baza construcţiei, se păstrează pilele de hipocaust, care susţin o podea foarte groasă, realizată dintr-un soi de mortar hidrofug şi ignifug care se numea opus signinum, iar podeaua se numea suspensura: „Se făcea focul într-un cuptor mare, prefurnium, şi apoi, printr-un sistem foarte bine pus la punct inginereşte, aerul cald era dirijat pe sub aceste podele. Pilele de hipocaust au, evident, ca orice cărămidă, şi un rol refractar, adică păstrau căldura şi tot timpul apa era caldă. Romanii aveau acest sistem de încălzire prin podea. Se poate ca şi la Micia să existe asemenea sisteme de încălzire, inclusiv în casele particulare: printr-un sistem de tuburi în pereţi, circula aerul cald”, explică şefa de şantier. Datorită unor inscripţii, se ştie că termele au fost refăcute de trupele cantonate aici în timpul împăratului Septimius Severus.
Decăderea Miciei
După retragerea romană şi decăderea Miciei, locuitorilor din zonă le-au trebuit sute de ani ca să ajungă – o parte din ei – la nivelul de trai din prospera localitate antică. Comuniştii au construit aici o termocentrală care a distrus o parte importantă din aşezarea antică. „La baza termocentralei a mai stat o jertfă: această termocentrală a jertfit o bucată dintr-un sit miraculos. Astăzi, ni se vorbeşte despre închidere, se vede abandonul, construcţiile se părăginesc. A meritat?!”, întreabă retoric cercetătoarea din Bucureşti şi durerea ei este vizibilă. „Există o demnitate a ruinelor care trebuie respectate. La Micia, monumentele plâng! Progresul a mutilat Micia şi a ajutat-o prea puţin”, crede Mihaela Simion, femeia care are două proiecte de viaţă: fiica ei şi Micia. Pentru ambele este dispusă să lupte. Lipsa de interes a celor de la Ministerul Culturii se vede peste tot – situl este invadat de buruieni, deşi cu un buget mic s-ar putea amenaja locul, iar situl ar putea fi pus în valoare pentru comunitate şi pentru turişti. „Avem aici un caz fericit – avem un sprijin extraordinar de la autorităţile locale, care ştiu că acest uriaş ansamblu arheologic poate deveni un pilon de dezvoltare durabilă. Comunitatea înţelege acest lucru, colaborarea dintre cele două muzee, din Deva şi Bucureşti, este extraordinară, lucrăm în armonie – Deva are administrarea acestui sit, iar coordonarea ştiinţifică vine din partea MNIR”, spune Mihaela Simion. Întrebată unde e buba, aceasta răspunde: „Banii! Cercetarea costă! Se ştie că la noi cultura este subfinanţată, dar, în cadrul culturii, dacă există un domeniu mai subfinanţat, este cel al cercetării şi punerii în valoare al siturilor”.
Oamenii locului
Muzeul Naţional de Istorie Bucureşti şi Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva sunt interesate de acest sit. Mai puţin Ministerul Culturii, care anul trecut nu a alocat fonduri pentru şantierele arheologice, iar anul acesta puţinii bani îndreptaţi către situl de la Micia nu pot fi folosiţi pentru plata muncitorilor care sapă. Aşa că arheologii se descurcă cum pot – muncesc cu localnici mândri de istoria aşezării lor. Petru Cancelarie vine să sape pe sit din anul 2000: „M-am alăturat arheologilor fiindcă îmi place şi mie meseria asta, să vin să îi ajut la găsirea unor obiecte vechi. Am venit în fiecare an când m-au solicitat şi, în acest timp, am găsit monede, am găsit opaiţuri cu care făceau lumină, ziduri de case, drumuri pietruite. Sunt mândru de acest loc, sunt chiar din această localitate şi îmi pare bine că îi pot afla istoria. Necazul e că atunci când dăm peste lucruri importante, trebuie să ne oprim, că lucrările nu sunt finanţate”, spune bărbatul. Din partea MCDR, arheologul Marius Barbu e, la propriu, omul locului – s-a născut şi trăieşte în Veţel: „Pentru mine, Micia este cel mai frumos sit, este foarte bogat, sar materialele din săpătură! E plăcut pentru un arheolog să descopere în fiecare zi câte ceva, să nu fie o săpătură seacă”.
Povestea Miciei este acum în mâinile arheologilor care se străduiesc să aducă la lumină istoria celui mai mare „sat” al Daciei Romane, însă soarta Miciei depinde de autorităţile centrale, cele care, de prea multe ori, ne lasă istoria la stadiul de ruine.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.