Pe contrasens — În luna comemorării „Colectiv”, Dragnea strigă la preşedinte că discriminează penalii

Un social-democrat pe care-l respect mi-a reproşat,  pe persoană fi­zică, faptul că sunt posesorul unei idei fixe şi de sens contrar cu social-democraţia. De când ne cunoaştem, spunea omul, n-a citit nici măcar o vorbă bună scrisă de mine despre creaţia politică a lui Ion Iliescu. Până la un punct are dreptate. Am făcut Revo­luţia la Timişoara, aşa că ce percepţie v-aţi fi aşteptat să am la momentul zero faţă de un partid care accepta să fie condus de un om acuzat, cu suficient temei, că e asasinul a sute de români nevinovaţi. Nu e vorba însă de nicio idee fixă aici. Fix a fost, în opinia mea, doar rolul nefast jucat permanent de acest partid în istoria recentă a ţării. Ca primă forţă a României născută pe teritoriul politic virgin post-decembrist, PSD, alias PDSR şi FSN, ar fi fost mană cerească pentru ţărişoara asta dacă ar fi avut vocaţie democra­tică reală, eficienţă occidentală în guvernare şi respect pentru mâna lungă a legii în politica sa. Iar dacă nu s-a putut din prima clipă, partidul ar fi avut posibilitatea să primească în timp bunele reflexe, dacă ar fi existat intenţie. Aşa se face că, de-a lungul anilor, am aşteptat permanent, cu speranţă, momentul în care social-democraţia românească merita să fie reevaluată favorabil.   Din păcate, tot ce s-a născut din omul politic Ion Iliescu  a fost blestemat să ducă pe conştiinţă, presupunând că ar avea una, vina primordială de a fi creat matriţa sistemului corupt în care şi-au turnat apoi proprii baroni locali toate partidele care au alternat la guvernare. Niciodată nu am găsit PSD-ul de partea bunei-credinţe, a adevărului în marile căderi şi decăderi ale României din ultimul sfert de veac. Că a fost vorba de ucigaşii de la Revo­luţie, mineriade, Punctul 8 de la Timişoara, Piaţa  Universităţii, corupţie, social-democraţia românească a fost, ca regulă, o forţă de sens contrar cu aspiraţia României spre democraţie, dezvoltare, lege şi adevăr.
Iar competenţa regăsită a Justiţiei din ultimii ani a adâncit inevitabil tuşa de grotesc. Replicile de pe scena politică unde joacă acum liderii PSD-ului şi Asociaţii seamănă tot mai mult cu slangul dintr-o  curte interioară de penitenciar. Anti DNA, anti Justiţie, anti Gardă. Ultimul episod e deja antologic. Lansat într-un discurs vitriolat, preşe­dintele PSD, domnul Dragnea, îl păruie în direct la TV pe preşedintele ţării, acuzându-l că „desconsideră Constituţia” şi „pune copoi” pe VIP-urile social-demo­crate. Dar ce-a făcut preşedintele de l-a crizat atât de tare pe şeful PSD? Ce să facă? A emis o axiomă, un principiu banal în orice stat de drept: nu poate fi prim-ministru al României o persoană cu cazier. Lucru de bun-simţ, elementar! Nu poţi lăsa pe mâna unui om dovedit de Justiţie ca necinstit nici măcar o punguţă cu doi bani, darămite bugetul unei ţări! Ca şef al celui mai mare partid din România,  politicianul Dragnea ar fi trebuit, formal, să fie de acord cu asta. Înţelegem prea bine oful şefului PSD, dar luxul de a se arăta lezat de declaraţia prezidenţială dezavantajează global partidul domniei sale în care, cunosc, există oameni de valoare şi bine intenţionaţi. Nu sună niciodată bine să zbieri la un preşedinte de ţară care promite că nu va pune penali în funcţia de premier. Cu atât mai prost dă această răbufnire cu câteva zile înainte ca lumea să-şi readucă a­minte cum corupţia a ucis la „Colectiv”. Ca PSD-ul să iasă în sfârşit din zodia nefastă în care s-a complăcut un sfert de veac e nevoie de vot. Ca votul să opereze corect tot ce se cere e doar puţină înţelegere! E vorba de mintea românului de pe urmă prin care cei care votează să înţeleagă că în România lui 2016 lupta nu se mai dă între dreapta şi stânga politică. Anul acesta românii trebuie să aleagă decisiv între corupţie şi anticorupţie.

E ultima strigare!