Cum a ajuns Hunedoara, din „oraşul-grădină”, oraşul blocurilor comuniste

Hunedoreanca Mara Mărginean face dreptate isto­riei uitate a oraşului: a scris cea mai bine do­cumentată carte – „Ferestre spre furnalul roşu”.

Volumul „Ferestre spre furnalul roşu – Urbanism şi cotidian în Hunedoara şi Călan” a primit şi no­mi­nalizarea pentru cea mai bună carte de debut, în cadrul Galei de Istorie Contemporană, organi­zată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană şi Fundaţia Hanns Seidel! Cartea hunedorencei, actualmente doctor în istorie la Cluj, a apărut la o editură prestigioasă – Polirom, sub egida Insti­tutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Ro­mâ­nesc.

Rep: – Pentru hunedorenii care află abia acum despre volumul tău şi sunt interesaţi să-l cumpere, cum se recomandă cartea?
M.M.: – Cartea este despre Hunedoara şi Călan în anii ’50-’60, primele decenii ale regimului comunist, şi analizează construcţia oraşului din perspectivă arhitectu­rală, a planurilor de construcţie, a actorilor implicaţi, a relaţiilor de putere între autorităţile din Bucureşti şi auto­rită­ţile locale şi, de asemenea, încearcă să vadă în ce măsură viaţa în cele două oraşe se leagă de Combinatul din Hu­ne­doa­ra şi Uzinele „Victoria” din Călan şi în ce măsură putem să iden­tificăm un anume stil de viaţă specific pentru mun­ca în industrie. A doua parte a cărţii, căreia eu i-am spus „Viaţă cotidiană”, trimite la povestea oamenilor din cele două oraşe: cine sunt, de unde au venit, de ce au venit, cum au văzut oraşul, cum au încercat să se adapteze şi să trăiască aici şi de ce unii dintre ei au ales să plece.

Volumul hunedorencei Mara Mărginean, “Ferestre spre furnalul roşu”, a fost premiat drept cea mai bine documentată carte.

- Cum ai ajuns să alegi drept perso­naje principale pentru această carte de ex­cep­ţie două foste ora­şe industriale, con­si­derate „moarte” sau „în agonie” chiar de locuitorii lor?
- Pentru că sunt din Hunedoara. Am pornit de la o curiozitate per­sonală: care este po­ves­tea oraşului în care m-am născut, cum s-a construit şi, apoi, pe mă­sură ce studiul a evo­luat, s-au deschis noi direcţii de cercetare.

- Cât a durat, din momentul în care a apărut ideea de a scrie şi până la apariţia cărţii?
- Zece ani. A fost un proiect pe care l-am început, l-am abandonat, apoi l-am reluat… dar munca propriu-zisă, perioada doctoratului, a fost de cinci ani, şi apoi încă unul până a apărut volumul. Pentru că a­ceas­tă carte este, de fapt, teza mea de doctorat.

- Cum i-ai văzut, prin ochii cercetă­toru­lui, pe hunedorenii anilor ’50-’60?
- Sunt oameni veniţi de nevoie sau în speranţa unui trai mai bun, de peste tot din ţara asta. Este un film, reali­zat în 1960 despre Hunedoara, „Aproape de soare”, cu Florin Piersic şi e acolo o replică, iar ea spune: „Mulți au venit spre Hunedoara şi şi-au ars aripile ca fluturii în jurul unei lămpi.” Hunedoara a fost un reper și un punct de atracție pentru foarte multă lume, dar, odată ajunși aici, mulţi şi-au dat seama că lucrurile de care vorbea propaganda nu existau, de fapt. Au găsit un şantier, nu un oraş, pentru că oraşul a început să prindă contur foarte târziu. Mulţi au acceptat să rămână în tabere de barăci, în condiţii mai mult sau mai puţin mizere, şi, încet-încet, au reuşit să-şi facă un rost în oraş. Pentru majoritatea, începutul a fost mult mai greu decât se aşteptau înainte de a ajunge la Hunedoara.

Oraşul-grădină, abandonat ca nerentabil

- Cum s-a construit oraşul? Care e povestea clădirilor lui?
- Începutul a fost foarte greu, a implicat foarte multe reevaluări ale planurilor de construcţie. Iniţial, a existat un

Spitalul de contagioşi.

proiect mic de construire a caselor indivi­duale din OM, care au fost ridicate chiar după război. Pe măsură ce timpul a trecut şi Combinatul s-a dezvoltat, planurile de cartiere au devenit tot mai ample şi tot mai cuprinzătoare pentru un număr tot mai mare de oameni. Oraşul a început să se construiască în forţă abia la începutul anilor ’60. După casele din OM, s-au făcut blocurile din zonă, în baza unui model so­vietic. Autorităţile au reuşit, însă, să realizeze doar 10 la sută din numărul de case pe care le-au dorit, iniţial: acolo se vroia a fi construit un oraş-grădină, tocmai pentru a oferi muncitorilor o viaţă pe măsura efortului lor. Proiectul a fost foarte repede abandonat din motive de rentabilitate: ar fi fost mult prea scump pentru resursele regimului.
Totuşi, Hunedoara este, încă, şi astăzi cunoscută pentru zonele sale verzi, care „îmbracă” clădirile şi transformă cenuşiul blocurilor comuniste într-o imagine estetic suportabilă…
Da. Spre deo­sebire de alte oraşe, Hunedoara are şi acum o zestre verde. Vegetaţia a fost întotdeauna un aspect important în planificarea urbană în toată ţara, nu doar în cazul „oraşului-grădină”. Cel mai adesea femeile, pentru care nu existau foarte multe locuri de muncă, erau cele care se ocupat cu plantarea arbuştilor şi îngrijirea zonelor verzi. Puţină lume ştie că au existat discuţii foarte mari între arhitecţi şi autorităţile locale pentru abandonarea centrului vechi şi crearea unei perdele de vegetaţie, tocmai pentru a proteja oraşul de combinat. Abandonarea aceasta presupunea tăierea fondurilor pentru renovarea clădirilor, astfel încât acestea să se deterioreze în timp. Demolarea centrului vechi ar fi făcut ca autorităţile să-şi piardă orice legiti­mitate în faţa locuitorilor, dar, chiar şi aşa, în cele din urmă s-a decis că centrul vechi este o parte importantă a oraşului şi că ea trebuie salvată.

Cartiere de inspiraţie franţuzească, „altoite” sovietic

Autoarea volumului, Mara Mărginean, în călătorii, acolo unde-i place cel mai mult.

- De unde a venit inspiraţia pentru atât de blamatele „cutii de chibrituri”?
- Ele nu erau, de fapt, chiar cutii de chibri­turi, deşi nu putem pune un semn de egalitate între construcţiile din Hunedoara şi cele din Occident. Era un tipar urban aplicat cam peste tot în Europa. Blocurile construite în anii ’50 au o execuţie de foarte bună calitate, în raport cu ce avea să se construiască ulterior, probabil şi pentru că meşterii ştiau meserie. Locuinţa, în sine, nu era problemati­că. Problematic era faptul că într-un apartament de trei ca­me­re stăteau trei familii. Nu exista suficient spaţiu locativ pentru a asigura cei 8 metri pătraţi prevă­zuţi de lege. Hunedoara stătea foarte prost, iar media era undeva la 4 metri pătraţi de persoa­nă. În anii ’60 s-a construit după o preluare a modelelor franţuzeşti (care, ulterior, au fost adaptate după model sovietic): sunt cartiere, acele unităţi de vecină­tate, cu cel mult 6.000 de locuitori, deservite de o şcoală, un punct sanitar, puncte de aprovizio­nare şi staţii de tran­s­port.

- A fost ceva ce te-a frapat, în timpul cercetării tale?
- Fiind foarte familiarizată cu Hunedoara, pentru că şi eu am crescut aici, am trăit tot timpul cu ideea că ridicarea cartierelor a fost un proces foarte lin, care a mers cumva de la sine. Or, am fost sur­prinsă să constat cât de com­plicat a fost acest proces, câte obstacole au apărut, toate poveş­ti­le oamenilor: bucurii, împliniri, rateuri… Să nu uităm că Hunedoara avea doar 4.000 de locuitori în 1944! Era un mic târg, care creşte de 20 de ori şi care ajunge la aproape 100.000 de locuitori! De altfel, Hunedoara a fost oraşul cu cea mai rapidă creştere din toată România: niciun alt oraş nu s-a dezvoltat atât de mult, într-un timp atât de scurt. Acum, oamenii care încă au rămas, deşi industria a picat, sunt nucleul dur al comunităţii şi, probabil, de acum încolo oraşul va creşte, însă în altă direc­ţie decât cea indus­trială. Sper că prin cartea mea am reuşit să „întorc” cumva efortul oamenilor de a construi oraşul.