Satul hunedorean s-a „upgradat” la urbanism

Satul hunedorean s-a schimbat dramatic în ultimul veac: vile în culori tari au înlocuit vechile căsuţe cu tindă, uliţele s-au transformat în străzi, oamenii şi-au abandonat fântânile şi au preferat reţelele de alimentare cu apă, preoţii slujesc în biserici noi, musai cu termopan, laptele şi pâinea se cumpără de la ABC, şurile adăpostesc, în cel mai bun caz, tractoare şi utilaje, nu care, pluguri sau batoze. În prea puţine sate de munte, mai sunt puse vacile în jug, iar asemenea privelişti au ajuns atât de rare încât până şi românii trag deseori pe dreapta să surprindă priveliştea care poate deveni istorie.

Mai toate comunele hunedorene au acum – cu ajutorul fondurilor eu­ro­pene – cochete centre de informare turistică, doar că prea puţine au cu adevărat către ce îndrepta turiştii. Tot mai multe sate ajung să semene cu cartierele de case din oraşe, în timp ce alte aşezări, unde arhitectura ţără­nească încă impresionează bunul gust, sunt părăsite şi ruinate.
În lipsa unor măsuri clare luate de către stat, rădăcinile neamului dispar înghiţite de kitsch şi zdrobite de nevoia localnicilor de a impresiona. În satele hunedorene, au rămas prea puţini ţă­rani – sunt bătrâni şi ştiu să po­ves­tească cui ştiu să-i asculte, nepoţii lor însă s-au „urbanizat”. Copiii harnici ai lumii rurale se străduiesc să devină fermieri momiţi de subvenţiile europene: îşi cumpără utilaje de sute de cai putere, comandă sămânţă certificată, se tem de APIA şi nu de vorba preotului ori a dascălului, cămările nu se umplu toamna de pe câmp, ci, cu portbagajul, de la supermarket, viciile înlocuiesc tradiţiile. Etnologii cred că este cea mai dură schimbare la faţă a neamului şi zilnic se pierd elemente care erau definitorii pentru structura satului. Mica şi tihnita gospodărie unde oamenii îşi meştereau singuri opincile, iar femeile îşi croiau şi ţeseau hainele, este deja pierdută în negura timpului. Încet – încet, locuitorii satelor au ajuns la fel de dependenţi ca şi orăşenii de utilităţi – o pană de curent electric pune frână muncilor în toate casele, iar o avarie la alimentarea cu apă produce isterie precum în mediul urban. Meşterii sunt tot mai puţin apreciaţi şi rari sunt primarii care ştiu să-şi încurajeze oamenii care ţin la tradiţii să se prindă în ansambluri folclorice. Mai grav, nici un primar hunedorean nu a pus încă piciorul în  prag dezmăţului arhitectural grotesc care „huluie” satul tradiţional.

 
La batozatul grâului

Ansamblul „Ritmuri Zărăndene” este unul dintre puţinele din judeţ unde oamenii se adună şi îşi astâmpără dorul de vremurile din trecut. Tinerii din sat iau aminte la sătenii care ştiu a se purta la coasă, seceriş, la tăiatul lemnelor sau batozarea grâului. În această vară, la Hărţăgani, s-a reconstituit obiceiul secerişului de la dimineaţa zilei de clacă, până la mesele servite pe ştergare ţesute în casă, cu plăcinte rumenite în cuptor; la munca cu coasa şi secera, ridicatul parilor de grâu, domolirea setei cu apă de izvor adusă în urcior şi „energizarea” cu glaja de vinars. Şi, pentru că Hărţăganiul este unul dintre puţinele sate româneşti unde mai găseşti o batoză funcţională, membrii ansamblului au scos-o din şură şi au pus-o la treabă. Acum câteva zeci de ani, mai toate satele mari aveau batoza lor unde se treiera, în luna august, grâul strâns în snopi. Demult, batoza era dusă în câmp, „la arie”, iar ţăranii duceau snopii cu carele cu boi de pe ţarină în locul unde se treiera. După ce boabele de grâu erau uscate bine în snopii aşezaţi pe pari de-a lungul miriştii, sătenii se înţelegeau, stabileau data când batoza era adusă în câmp, trasă de vreun model vechi de tractor. Se aşeza cureaua lată între tractor şi batoză, se reglau mecanismele, se stabileau ajutoarele. Lumea se aduna şi era gata de treabă: unii, cu furci, dădeau snopii din carele de lemn şi îi aruncau pe coama batozei unde femeile tăiau legăturile şi împrăştiau firele aurii în gura utilajului, care scuipa pe-o parte praf, neghină, paie şi pleavă, iar, pe alta, izvorau şuvoaiele de grâu direct către gurile căscate ale sacilor de cânepă. Zeci de oameni munceau, fiecare cu rolul lui: copiii şedeau de veghe la trupurile durdulii ale sacilor, să nu se reverse seminţele; bărbaţii în putere cărau sacii grei, femeile aveau grijă de paie, iar cei mai lipsiţi de noroc erau aşezaţi în „gura maşinii” unde, un singur minut petrecut, te umplea te praf şi cenuşă cât pentru un întreg an. Cine a stat o singură zi, pe câmp, la secerat, şi apoi câteva ceasuri la treierat ştie cât de greu se munceşte pentru o felie de pâine, pâine pe care prea puţini o aveau zilnic pe masă acum un veac.

Munca pentru pâine

Rari sunt tinerii sub 30 de ani care au mai prins o batoză la lucru. Maşinăria complicată şi greoaie era folosită la treieratul grâului, până când comunismul a băgat combinele în lanuri, apoi capitalismul le-a adus în curţile unor oameni. Cu ajutorul batozei, snopii de grâu erau scuturaţi de seminţele buruienilor, iar firele cu spice erau „bătute” pentru a scoate boabele de grâu. Utilajul făcea mult zgomot, producea mult praf, dar ţăranii bătrâni cred că era mai eficient decât combinele actuale. Spre deosebire de acestea, la batoză, grâul era selectat pe trei categorii de calitate. Mai târziu, când ţăranii au început să cultive suprafeţe mai mari cu cereale, batozele erau aduse în fiecare curte, la rând, iar oamenii veneau la clacă. Unii cărau paiele, câteva femei adunau pleava (paie rupte, buruieni, învelişul bobului, ţepuşele spicelor), altele se ocupau de tăierea legăturilor la snop şi alta de încărcatul coşului cu snopi, un bărbat de încredere nota cantitatea de grâu şi sacii, supravegheat de proprietarul combinei, care îşi lua plata în grâu, alţi bărbaţi cărau sacii şi îi deşertau în hambare, iar câţiva înălţau jirada de paie. În funcţie de numărul snopilor pe care îi aveau de treierat, munca într-o gospodărie dura de la câteva ceasuri, la o zi lumină. După fiecare treierat, sătenii se aşezau la masă şi cinsteau ţuică pentru sporul gospodarului. Mașină de treierat era pusă în mișcare de un tractor, de o locomobilă sau de un motor electric. Vlahuţă descria în „Opere Alese” un vechi crâmpei din satul românesc: „Unii cară clăile de pe câmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina, care le smulge snopii din mâini cu lăcomia furioasă a unei bestii hămesite”.
O imagine care astăzi o mai găsim doar când şi când şi atunci doar la reconstituiri!