Ursici. Zeci de hunedoreni au votat „pe acoperişul lumii”

450 de kilometri de Bucureşti, 14 kilometri de centrul de comună. Ursici, un sat atârnat de norii albi  ai unei splendide zile de primăvară în mijlocul lui decembrie. Îl ştii din poveşti, din auzite, din fotografii cu poieni şi ierburi până la genunchi, din imagini cu munţi, văi, deal şi vale, apoi din nou cer, cât cuprinde privirea. Ori din fotografii cu alb şi iar alb, orbitor şi imaculat, ca o inocentă amintire a copilăriei.

Zăpadă, gheaţă şi noroi

Ca să ajungi, însă, aici pe timp de iarnă, n-ai cum altfel, decât cu o maşină de teren. Chiar şi aşa drumul e primejdios. A nins, s-au topit zăpezile, aşa că drumul e acoperit de o pojghiţă de gheaţă. Primii şase kilometri, e drept, sunt mai uşor de străbătut. E asfalt, aşa că maşina înghite repede şoseaua. De sus, însă, de pe coastele Munţilor Şureanu, asfaltul se termină, iar drumul care se întinde în faţă are în stânga prăpăstii periculoase. Zăpadă, gheţuri şi noroaie. Însă ţinta e sus, dincolo de pădurea aceasta nesfârşită, care umple valea de umbre. Tocmai ce-ai plecat de jos, din civilizaţie. La Boşorod străzile sunt mai animate ca oricând. E 11 decembrie şi sunt alegeri parlamentare. Satul s-a trezit, a mers la biserică, iar apoi a început să însufleţească străzile, de obicei pustii, la ceasul acesta din iarnă. Un mic popor de furnici, îndreptându-se către secţia de votare. Coloanele clădirii sunt pictate cu tricolor românesc.

„Facă ce-or vre’, numa’ să fie bine!”

De data asta miza nu e chiar aşa de mare: oamenii s-au mişcat şi mai bine la alegerile locale, acolo unde viitorul le depindea în mod direct chiar de votul lor. Chiar şi aşa, însă, parlamentarele i-au scos din case. Bătrâne sprijinite în toiag coboară din maşini, aduse de copii sau nepoţi ca să voteze. Se îndreaptă cu greutate spre secţiile de votare: „Pentru ce am votat? Ca să fie bine! Să fie bine pântru tătă lumea! Indiferent cine-o fi, să facă domnii cum or vre’ iei, numa’ să fie bine. În bine să se schimbe, că io n-am avut cu nime’ nimică, da’ de unde-oi şti ce-o mai fi de-acuma…”, spune Maria Murărescu, o maramureşeancă de 72 de ani, măritată la Boşorod cu aproape 40 de ani în urmă. Are un „copil” în Boşorod şi o fiică plecată de ani buni în Belgia. Ionela Vlad, în schimb, este pentru prima oară la votare pentru alegerile parlamentare. Are 20 de ani. E studentă la drept, la Sibiu, şi e conştientă că, pentru a se schimba lucrurile în bine, este nevoie de o schimbare a mentalităţii oamenilor.

„Cât avem animale, avem cu ce trăi”

Pensii? Mici! Mici de tot, că unii străini ar sta cruciţi, întrebându-se, convinşi că n-au înţeles bine, cum poate trăi cineva, vreme de o lună încheiată, cu 100 de euro, ba chiar mai puţin! Oamenii ies, unul după altul, după ce-au votat, cuminţi şi conştiincioşi ca nişte copii disciplinaţi. Şi spun că, da, şi ei au tot 400! 400 de lei, de la CAP. Dar le ajung. E bine şi aşa, numai de-ar fi sănătate, căci în baza doctorilor „poţi să mori liniştit în vârful Bobăii!” „Dacă nu le dai 500-600 de lei, nici nu te bagă în seamă”, zic oamenii, cu feţele lor ridate şi apăsate de ani. Şi… uneori nici nu mai e timp s-ajungi la spital. Era bine când era „spitalu’” la Călan, da’, acuma, de când cu noua organizare „l-au distrus şi pe ăsta”, cum au distrus tot în ţara românească, aşa că singura speranţă mai e spitalul de la Hunedoara. Asta în cazul în care ai copii sau nepoţi să te ducă şi să te aducă, ori în cazul în care salvarea ajunge pe coclaurile lor la timp. Însă, chiar şi aşa, oamenii zic că sunt mulţumiţi. Sunt trecuţi bine de 70 de ani, ba chiar de 80, dar spun că, atâta timp cât mai pot sta în picioare, să îngrijească de un animal, de o oaie, de o văcuţă, încă mai au cu ce supravieţui… Şi încă e bine! Aşa că au venit să mişte ţara, zic ei, dând o lecţie de civism naiv tinerilor care, declarându-se sătui de corupţie, au refuzat din start să meargă la vot. Edilul-şef e printre ei şi spune că principala problemă în Boşorod sunt drumurile: în jur de 20 de kilometri sunt asfaltaţi, însă cifra nu reprezintă nici măcar jumătate din totalul drumurilor care străbat comuna, iar un kilometru de asfalt costă în jur de 400.000 de lei.

Alegători până la căderea serii

Ursici e împrăştiat pe pragurile norilor. Admi­nistrativ ţine de comuna Boşorod, deşi e atât de sus şi, din cauza drumului, pare atât de departe de civilizaţie, încât pare să fie cumva căzut direct din cer. N-ai crede că ceea ce astăzi e satul, 10-15 case, mai mult risipite, decât adunate pe coclauri, era cândva o mică localitate de munte înfloritoare, plină de viaţă, cu şcoală şi zeci de copii. Când plouă peste măsură sau ninge mult, drumul e o adevărată încercare, chiar şi pentru maşinile de teren. În vârful muntelui, acolo unde feriga uscată acoperă cu arama ei sfărâmicioasă dealurile golaşe, la votare sunt aşteptaţi doar 51 de alegători. Până la ora 16 au venit aproape jumătate dintre ei: 24 de oameni. „Oameni conştiincioşi”, spune Liliana Mihaela Rujoiu, astăzi locţiilor la secţia de votare 294, din Ursici. În sat mai sunt doar vreo 75 de locuitori şi, teoretic, vreo 20 de copii. Mulţi dintre ei mai locuiesc, însă, doar „cu numele” aici, pentru că sunt demult mutaţi mai jos, către civilizaţie, mare parte duşi înspre satele haţegane, unde copiii pot să meargă la şcoli şi au acces la electricitate şi celelalte facilităţi ale noului secol.

„Paradis în destrămare”

Ieronim Toncea are 41 de ani şi a venit la votare cu soţia şi fiica lui, de numai patru ani, Alisa. Creşterea animalelor şi agricultura reprezintă viaţa lui, iar ca să străbată drumurile dinspre oraş până sus, pe culmea Ursiciului, n-a avut cum altfel decât să-şi cumpere o maşină de teren. Are 70 de hectare de teren, aproape un munte întreg. Şi-l simţi, pe cât de puternic, pe atât de neajutorat, iar în privirea lui albastră şi muncită se citeşte şi grija şi resemnarea. Zice că stăpânii raiului de pe-aici au plecat deja. Mulţi dintre vecini s-au dus de câţiva ani buni, de când n-a mai fost şcoala,că n-au avut ce face… iar când o avea şi fata lui şase-şapte ani va pleca şi el. Unde? În jos, către comună, către oraşe, poate înspre Haţeg… Ce se va întâmpla cu pă­mânturile, cu partea lui de rai care, în altă parte, ar face din el un om bogat? O să rămână nelucrate, ce să se întâmple?… iar casa o să-i rămână pustie… „Clasele I-IV eu le-am făcut aici, unde astăzi e secţia de votare, şi am fost 28 de copii! Acum s-o împuţinat lumea… Eram, în total, vreo 160 în sat şi acum mai suntem doar vreo 70, iar unii doar în acte, că deja s-au mutat… Mai mult bătrâni au rămas… Mai am doi fraţi, unul la Strei şi unul la Băţălari, înspre Bretea… Trebuie să fac ceva şi eu, să plec… Or rămâne toate cum or rămas şi pân-acu’, în păragină…”, zice Ieronim trist, în timp ce-ţi caută-n suflet cu privirea lui ascuţită.

„Am votat ca să fie bine!”

Fiecare familie de pe-aici încă mai are câte zece vite pentru care munceşte aspru, de dimineaţa până seara. Produsele lor, brânza cea mai gustoasă şi cel mai curat lapte, par să nu mai trebuiască nimănui. Pe-aici nu e vreun centru de colectare, iar peste micii producători a venit, demult, tăvălugul marilor companii furnizoare, al hipermarketurilor şi-al laptelui de import…  Şi, cum în sat nu mai e nici şcoală, nici biserică, oamenii nu au altă soluţie decât să-şi lase raiul şi să plece. De la ora 15 la secţia de votare n-a mai venit nimeni. Şi, dacă n-ar fi generatorul de curent electric, peste Ursici şi peste secţia de votare care seamănă cu o cabană de vânătoare, ar fi linişte deplină. Nici n-ai putea gândi că aici a fost cândva o şcoală, că zeci de glasuri de copii au răsunat, alături de un clopoţel, visând la un viitor fericit. Vreme de două ore preşedinta Laura Ionela Cacuci şi locţiitoarea Mihaela Liliana Rujoiu au aşteptat, au povestit şi-au făcut glume, iar în cele din urmă au votat şi ele pentru alegerile par­lamentare la secţia de deasupra lumii, la peste 1.000 de metri altitudine. Când o să cadă noaptea, comisia îşi poate lua adio de la votanţi. Iar în decembrie noaptea vine la ora cinci. Drumul înapoi, spre civilizaţie, e o nouă aventură: dincolo de farurile maşinii copacii par năluci lugubre. Privirea iscodeşte printre trunchiurile brazilor, apoi dincolo de fagi, căutând luminile civilizaţiei, pe laitmotivul acestei zile: „Am votat, ca să fie bine!”