De ce Postul Crăciunului este urmat la noi de delicii preparate din carne de porc

Mai sunt doar câteva zile până la marea sărbătoare a Naşterii Domnului, iar acestea erau, cândva, înţesate de tradiţii şi obiceiuri rituale.

Originea acestei celebrări, spun etnologii, trebuie căutată în vremurile imemoriale ale sărbătorilor păgâne, acolo de unde vine Sfântul Ignatie, recunoscut de calendarul creştin-ortodox ca Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul. Şi, pentru că în această zi, foarte aproape de marele praznic al Crăciunului se sacrificau porcii, sărbătoarea a ajuns să fie cunoscută drept Ignatul Porcilor.

 Ignat şi nevasta lui: Ignătoarea

Specialiştii în antropologie şi etnografie spun, însă, că sărbătoarea nu se rezumă doar la tăierea porcilor, ci cuprinde o serie întreagă de ritualuri. Iar cea care veghează ca toate ritualurile să fie îndeplinite, Ignătoarea, perechea lui Ignat, face ca sacrificiul ritual al porcului să cuprindă o serie întreagă de elemente care se mai regăsesc, desigur, fragmentar şi sporadic, în satele mai îndepărtate de civilizaţie. Astfel, în timp ce în crescătorii sacrificarea şi tranşarea porcului se face în condiţii stricte şi respectând standardele de calitate, în gospodăriile satelor de munte, în unele familii încă se mai practică o serie întreagă de acţiuni rituale: prinderea, „junghierea” porcului, pârlirea, semnele (făcute pe frunte, pe ceafă şi pe spate), smulgerea părului (pentru perii şi bidinele), jupuirea pielii (folosită odinioară pentru confecţionarea opincilor), tranşarea porcului după nişte reguli bine stabilite şi prepararea alimentelor rituale din organele animalului sacrificat. Ignatul a fost preluat, spun etnologii, din mitologia romană.

Stăpânul focului şi pârlirea porcului

Termenul acesta, de „ignat”, este, cel mai probabil de provenienţă latină, la fel ca şi bună parte din ritualul care stă la baza sărbătorii: „ignat”, de la „ignus”, care însemna „foc” şi care face trimitere la ritualurile funerare de incinerare specifice sărbătorii, regăsite la noi în „pârlirea” porcului. Sărbătoarea Ignatului are loc cam în aceeaşi perioadă în care romanii îl celebrau pe Saturn, zeul întunecat al semănăturilor şi al vegetaţiei. Numele lui Saturn vine de la „satus”, care înseamnă semănătură, iar acesta a fost, cel mai probabil, un zeu al semănăturilor. În cinstea lui se sacrificau porci, aşa că sacrificiul ritual al porcului are la bază un alt ritual, foarte vechi, transmis în timp cu adaptări şi adăugiri de rigoare. Saturnaliile fuseseră stabilite, iniţial, ca o sărbătoare naţională romană de numai o zi. Era o sărbătoare publică, dar şi domestică, şi includea o mulţime de ospeţe, dar şi libertate temporară pentru sclavi. Caesar ar fi prelungit-o, însă, la două zile, Caligula a dublat, din nou, durata acesteia, Claudius a lungit-o la cinci zile, iar Domiţian, spun istoricii, a decretat că Saturnaliile vor dura o săptămână încheiată.

Jertfa Crăciunului, sursă de viaţă

Singura muncă permisă în această zi era tăierea porcului. Jertfa rituală trebuia făcută fără milă, hunedorenii considerând „că-i păcat să nu-l taie”. De altfel, animalul era sursa perfectă de proteine şi hrană pentru următoarele zile de sărbătoare, dar şi pentru restul celor două luni reci de iarnă care urmau până la sosirea primăverii, când hunedorenii puteau să înceapă să consume din nou verdeţuri. Pădurenii îl celebrează şi ei pe Ignat, însă pronunţia pe care o vom întâlni aici când ei îi spun numele este „Inat”. Pădurencele evitau ca de Ignat să toarcă, să ţeasă şi să coasă, pentru a se feri, ele însele, dar şi casa lor, de boli şi nenorociri. Deşi în plin post, hunedorenii erau convinşi că de Ignat nu e păcat nici să sacrifice animalul şi nici să atingă carnea lui. Cu toate acestea, mărturiile celor mai vârstnici hunedoreni ne arată că, în vremurile de demult, porcul nici măcar nu ajungea să fie îngrăşat până de Ignat.

Porcii negri, buni de leac

Sacrificarea animalelor se făcea până în 14 noiembrie, înainte de intrarea în Postul Crăciunului, astfel încât gospodinele şi gospodarii să nu fie nevoiţi să atingă carnea animalului în perioada postului. Mai mult, toate vasele de bucătărie, dar şi clanţele uşilor erau frecate bine cu leşie. Untura porcului era folosită nu doar la prepararea alimentelor specifice sezonului rece, foarte bogate caloric, ci şi la „tocmirea” unor leacuri, iar preferată era untura de la porcii negri, despre care se credea că are puteri vindecătoare, mai ales în combinaţie cu plante culese şi uscate pe timpul verii.  Iar pentru ca ziua să nu treacă drept una de muncă, obişnuită, pădurenii se strângeau la câte o casă, unde oamenii spuneau (ori ascultau, după caz), povestea lui Inat, un om care mergea la târg, ca să cumpere un porc pentru familia sa. Povestea are, desigur, un caracter moralizator, în ciuda variantelor diferite în care o regăsim în satele hunedorene: înţelepciunea şi cumpătarea înving viclenia şi lăcomia, prefigurând naşterea miraculoasă a Domnului Hristos şi victoria forţelor binelui asupra întunericului.

De la Hristos, la Moş Crăciun

Ajunul Crăciunului celebra, cu câteva zeci de ani în urmă, mai degrabă Nașterea lui Hristos, decât pe Moș Crăciun, cel atât de prezent în zilele noastre. Astăzi, sărbătoarea moșului blând și bun, care aduce jucării și bucurii copiilor merituoși (dar nu numai), s-a suprapus aproape complet peste sărbătoarea Naşterii Mântuitorului. În trecut, însă, oamenii satelor trăiau cu convingerea că Moş Ajun şi Moş Crăciun sunt, cu adevărat, nu doar o expresie, un fel de a spune, ci adevăraţi zei ai „panteonului” românesc: ajuns, după 365 de zile, la vârsta bătrâneţii şi, implicit, a morţii. Moş Ajun era sărbătorit în 24 decembrie, fiind fratele mai mic al lui Moş Crăciun, celebrat, şi el, o zi mai târziu. Unele legende spun că Maica Domnului, fiind cuprinsă pe drum de durerile facerii, îi cere adăpost lui Moş Ajun. Acesta, însă, spunând că e prea sărac, o trimite pe Sfânta Fecioară la fratele lui mai mare, Crăciun. De altfel, şi Crăciun a fost identificat de specialişti, spune etnologul Marcel Lapteş, cu o zeitate precreştină: un zeu solar, „omologul” zeului Mithra la persani.

 Ospeţie pentru morţi, beţie pentru draci

Sărbătoarea lui Crăciun marchează, de fapt, începutul unui întreg şir de sărbători hibernale. Astăzi, ziua de Crăciun este mai ales una a copiilor, însă în trecut sărbătoarea era mai degrabă una a adulţilor, plină de ritualuri şi obiceiuri specifice: mersul finilor la naşi, cu daruri, practici magice de vindecare, de previziuni meteorologice. Oricum, puţini sunt cei care mai fac diferenţa, astăzi, între Moş Ajun şi Moş Crăciun. În poveştile de odinioară ei apar, nu o dată, drept doi fraţi (uneori chiar gemeni), doi bătrâni buni şi darnici, cu bărbile albe până în pământ, care au de oferit: nuci, pere, mere, covrigi, colaci şi bomboane. În noaptea de Ajun pădurencele pregăteau „Crăciuniţa”, o pâine care se punea pe masă, deasupra unei grămezi de fân. Pădurenii erau convinşi că în acea noaptea va veni să mânânce din pâine şi otavă calul lui Crăciun, aducând bogăţie şi noroc pentru anul urmăor. Masa, de altfel, se încărca întotdeauna cu fructele pregătite pentru colindători, la care se adăugat colaci, în timp ce merele se puneau pe pervazul ferestrei ca să „râdă la copii”. Etnologul Marcel Lapteş spune că în zona de munte a Haţegului femeile pregăteau două pâini şi un pahar de apă pe care le puneau pe masă, pentru ca şi morţii să poată să se înfrupte, în timp ce în zona de nord a judeţului, la Vaţa, oamenii aşezau pe masă o sticlă de vinars pentru draci. Aceştia ar fi urmat să consume tot alcoolul din sticlă şi, odată toropiţi de beţie, ar fi lăsat oamenii să se bucure de sărbătoarea Crăciunului în pace!