“Am trăit întotdeauna mai intens în mintea mea decât în realitate”

Articolul a fost vizualizat de 1,186 ori

Tânăra scriitoare Andreea Blându revine acasă, la Hunedoara, cu o nouă carte

pag 10-11 MARE Andreea Blandu


A început să scrie pe când încă era elevă de liceu, găsind în literatura făcută de ea însăşi un refugiu: tot ce nu putea să exprime prin fapte, ex­prima, prin literatură, în scris. Aşa a apărut volumul ei de debut, “Sclipind la ultimul vagon”, foarte apreciat de critica hunedoreană. Astăzi mica scriitoare de altădată e o tânără aflată în prag de absolvire a facultăţii şi a publicat o nouă carte, “In Tempora” la una dintre editurile cele mai apreciate din România.
Mărturisiri despre volumul în care a investit mult suflet în ultimii trei ani, dar şi despre maturizarea ei, ca om şi ca scriitor, într-un interviu acordat publicaţiei REPLICA la final de an:

-    Ai început să scrii încă din liceu, când ai şi publicat prima ta carte. Pentru cititorii care încă nu au aflat de ea, despre ce era vorba?

–    Despre iubire. Despre alegeri. Și despre prețul lor. Despre puterea iubirii interzise care se consumă în anonimat. Despre iubirea care te provoacă. Despre iubirea care crește în tine și te transformă.  Și te învinge.

pag 10-11 Foto 1
–    Cum te-ai apucat, de fapt, de scris? Pentru un elev să scrie o po­vestioară nu e mare lucru, însă pentru un volum trebuie să fii foar­te dedicat şi perseverent.

–    Totul a început într-o vară pe care mi-o amintesc acum cu nostalgia omului care nu se mai poate întoarce în timp. În acea vreme mă aflam într-o perioadă dominată de semne de întrebare. Căutam răspunsuri sau poate căutam un sens. Nu aș putea să spun exact dacă a contat în vreun fel faptul că întotdeauna am trăit mai intens în mintea mea decât în realitate. Sau poate a contat descoperirea că tot ceea ce nu puteam exprima prin fapte, reușeam să exprim prin scris. De fapt, scrisul a reprezentat pentru mine mai mult o necesitate decât o pasiune. A fost refugiul meu de la început. Așa am descoperit-o pe Nidia (personajul principal al cărții) într-o noapte târzie, ruptă dintr-o vară care îmi pare acum extrem de îndepărtată. Scrierea cărții nu a necesitat neapărat perseverență, ci, mai degrabă, sinceritate față de mine însămi. Nidia a preluat destul de mult din mine în acea vreme. Ea reprezintă, de fapt, trecutul meu. Însumează toate convingerile și trăirile mele de atunci, aflate undeva la granița dintre adolescență și maturitate. Acum mă mai întâlnesc uneori cu ea la marginea dintre eternitate și conștientizarea timpului. Nidia e suficient de departe de mine încât să nu mai reușesc să fiu ca ea. Și, totuși, suficient de aproape încât să îmi pară cunoscută și să o privesc cu un soi de nostalgie dulce. Probabil vom fi mereu legate de ceva nedefinit.

-     Cine te-a motivat atunci, la început, şi cine te-a susţinut pe parcursul drumului

pag 10-11 Foto 2-    Mă consider un om norocos pentru că am avut mereu în jurul meu oameni care m-au motivat enorm. Când spun acest lucru nu mă refer doar la ascensiunea mea în plan literar, ci la tot ceea ce înseamnă drumul meu în viață. Am avut și am alături oameni care au văzut mereu în mine mai mult decât am fost eu însămi capabilă să văd. Sunt oameni care și-au pus amprenta asupra dezvoltării mele într-o manieră inestimabilă și cărora le voi fi recunoscătoare întotdeauna, nu doar pentru lucrurile pe care le-am învățat de la ei ci, mai ales, pentru că m-au determinat să îmi doresc în per­ma­nență să devin cea mai bună versiune a mea. M-au inspirat și m-au „obligat” cumva să mă ridic constant la nivelul așteptărilor pe care ei le-au investit în mine. Nu este necesar să-i numesc. E suficient faptul că ei știu foarte bine cine sunt.

-    Ai ales să studiezi Relaţii Internaţionale şi Studii Europene la Universitatea Bucureşti. De ce ai ales această specializare?

–    Au fost mai multe motive care m-au determinat să aleg Facultatea de Istorie, secția Relații Internaționale și Studii Europene. Unul dintre ele ar fi acela că am descoperit, cumva peste noapte, că iubesc istoria. Descoperirea s-a produs în ultimul an de liceu și nu m-a surprins deloc. Dimpotrivă, odată cu trecerea timpului, am reușit să mă conving de faptul că această pasiune existase, de fapt, în mine dintotdeauna, fără ca eu să știu acest lucru, la nivel conștient. Deodată am înțeles că, mai mult decât o materie obligatorie în programa pentru Bacalaureat, istoria reprezintă pentru mine o lecție despre umanitate, despre noi înșine, despre cine suntem și cine am fost în­totdeauna, despre ceea ce am făcut și, mai ales, despre ceea ce am putea face în viitor. Am decis să mă înscriu la Relații Internaționale pentru că domeniul m-a fascinat prin conexiunile pe care le implică, prin oportunitățile de gândire pe care mi le oferă și, mai ales, prin legătura trecut-prezent-viitor care m-a fascinat mereu, inclusiv în literatură. Acum, aflată în prag de absolvire, reușesc să văd imaginea de ansamblu, într-o lume a schimbărilor haotice și am convingerea că nu putem crea nimic viabil în viitor, fără a cunoaște, mai întâi, suma și sensul tuturor experiențelor noastre trecute.

-     Noul tău volum, „In tem­­pora”, este o carte în care spui că ai investit mult în ultimii trei ani. Ce poveste aduce ea publicului?

–    “In Tempora” vorbește despre drumurile pe care le înțelegem abia după ce le parcurgem. Despre începuturi și despre sfârșituri. Despre puterea de a pleca și curajul de a te întoarce. Despre rănile pe care le păstrăm în noi, indiferent de trecerea timpului. Despre daruri vremelnice. Despre timp, despre lupta împotriva lui, dar și despre capacitatea de a-i întinde mâna și de a face pace cu el. Citind “In Tempora” descoperi un amalgam de lecții – lecții ascunse bine în interior și metamorfozatate odată cu trecerea vremii în destinele per­so­najelor. Cartea a fost publicată recent sub egida Librex Publishing şi este disponibilă pe site pentru a fi co­mandată, iar în luna mai a anului 2017 va fi prezentată în cadrul Salonului Internațional de Carte – Bookfest.

-    Cu ce diferă cea de-a doua ta carte de prima şi cât de diferit a fost drumul până la apariţia ei, faţă de primul tău volum?

Îmi place să cred că “Sclipind la ultimul vagon” a fost cartea care m-a învățat să mă maturizez, iar “In Tempora” reprezintă rezultatul acestei maturizări. Spre deosebire de “Sclipind la ultimul vagon” care a fost scrisă într-o perioadă de șase luni, într-o manieră pe care îndrăznesc să o numesc ful­gerătoare, procesul de scriere pentru “In Tempora” a durat aproximativ trei ani și a fost unul complex. “In Tempora” m-a învățat că o carte nu se scrie întotdeauna atunci când autorul ei dorește acest lucru. Uneori este nevoie să parcurgi anumite etape complicate în procesul de scriere, cu pauze lungi, frământări și modificări, până a ajunge la finalizarea acestuia. În acești trei ani, mi s-a întâmplat de multe ori să cred că am încheiat cartea, pentru ca după o anumită perioadă de timp să revin cu modificări substanțiale asupra ei. Explicația e dată de faptul că, fiind reținută de multe alte activități, treceau chiar și luni de zile, în care nu scriam deloc, iar apoi, când reveneam asupra manuscrisului, descopeream că în timpul care trecuse, eu mă schimbasem atât de mult încât nu mă mai identificam cu cele scrise în urmă cu doar câteva luni. Astfel, cartea a suferit mai multe transformări, până să ajungă în forma finală. Scriind “In Tempora”, eu am devenit mult mai critică, mai lucidă și, cred, mai disciplinată în materie de trăiri interioare. Comparând cele două cărți, descopăr cât de mult m-am schimbat. Diferența dintre cele două reprezintă, de fapt, progresul meu din acești ani. Mă bucur să descopăr că, odată cu “In Tempora”, eu am pornit pe un alt drum, un drum mai consistent. Și acum nu mai e cale de întoarcere. Nu cred că a fost vreodată.

-   Eşti editor la intervio.ro. De cât timp şi ce înseamnă această experienţă pentru tine?

–    Au trecut deja aproape șapte luni de când mă bucur de experiența din cadrul intervio.ro, prima platformă online din România dedicată inter­viurilor. Andrei Stoian, fondatorul proiectului, a reușit să formeze o echipă de oameni tineri, entuziaști, energici, pasionați de cunoaștere și de jurnalism, din care mă bucur enorm să fac parte. M-a pasionat mereu ideea de a cocheta cu jurnalismul și, prin activitatea pe care o desfășor la “In­tervio”, reușesc să pun în practică această pasiune. De asemenea, mă fascinează interacțiunea constantă cu oameni pe care îi apreciez și de la care învăț, de fiecare dată, lucruri noi.

-    Cât de des revii la Hune­doa­ra şi cum regăseşti oraşul, la fie­care revenire de-a ta?

–    Cât dpag 10-11 Foto 4e des pot! Cu riscul de a părea clișeic răspunsul meu, îți voi spune cu sinceritate că am senzația că îl regăsesc neschimbat și astfel des­copăr în ce măsură mă schimb eu, cu fiecare lună care trece. Acest lucru uneori mă bucură, alteori mă în­tristează. Hunedoara este orașul în care mă voi întoarce de fiecare dată cu bucurie, cu entuziasm, cu dor și cu nostalgie. Este locul în care mă simt acasă și locul de care voi fi legată întotdeauna inevitabil.

-     Care sunt cele mai impor­tan­te trei obiective în viaţa ta, pen­tru următorii zece ani?

–    Viața m-a învățat să cred în neprevăzut mai mult decât în planurile de viitor. Îmi place să trăiesc în prezent. Aș minți să spun că obișnuiesc să îmi fixez obiective pe termen lung. Mai degrabă, pot spune că, reușesc să mă bucur și să profit constant de opor­tunitățile pe care mi le aduce fiecare clipă. Cred în schimbările care apar peste noapte și care transformă totul în jur. Lăsând deoparte aspectele pro­fesionale și dorința mea de a evolua constant în tot ceea ce fac, de fapt, cele mai mari idealuri ale mele sunt legate de planul personal. Oricât de mult mă voi schimba în zece ani, oricât de mult se vor modifica viziunea și capacitatea mea de a înțelege lumea, îmi doresc să mă regăsesc și atunci cu aceeași strălucire în privire, cu același op­timism, cu aceeași poftă de viață. Și cel mai important pentru mine e să nu încetez niciodată să îmi pun întrebări.

-   Este ceva ce ţi-ai propus, până acum şi nu ai reuşit să faci?

–    Nu! Până în acest moment, nu. Poate și pentru că vârsta pe care o am mă ajută să cred cu tărie că atunci când îți dorești ceva cu adevărat și investești toată energia în atingerea idealului respectiv, e imposibil să nu reușești! Îmi place să cred despre mine că sunt o luptătoare. De altfel, nu cred că există visuri neîmplinite, ci, mai degrabă, idealuri pentru care nu am luptat suficient pentru că am încetat să mă identific cu ele. Cred foarte mult în intuiția mea și consider că drumurile pe care, dintr-un motiv sau altul, voi decide să le abandonez nu vor reprezenta o pierdere, ci un câștig – un câștig pentru a descoperi un alt drum, un drum mai bun sau care mi se potrivește mai bine. Se poate întâmpla să descoperim că aspirațiile noastre s-au transformat în altceva. Ele nu mai sunt

pag 10-11 foto 3

aceleași pentru că noi nu mai suntem aceiași. Și e absolut firesc. Nu ne mai sunt de folos. Aflăm că, de fapt, ne dorim altceva și decidem să renunțăm. Nu cred că asta se numește nereușită, ci maturizare. Mai mult, cred că, abia mai târziu, privind în urmă, descoperim că ni s-a întâmplat numai ceea ce trebuia să ni se întâmple. Lucrurile pe care ni le-am dorit și care cândva ne-au fost refuzate reprezintă, de fapt, poduri spre ceea ce suntem predestinați să găsim. Acesta este și motivul pentru care eu nu cred în regrete.

-    Ambele volume ale tale „scriu” despre dragoste. Ce impor­tanţă mai poate avea dragostea, în­tr-o lume înţesată de tehnică şi de goana după iluzii?

–    Are aceeași importanță pe care a avut-o întotdeauna. Indiferent de schimbări, indiferent de capacitatea fiecăruia de a-i descoperi sensurile, iubirea va rămâne mereu aceeași. Pen­tru mine, va fi mereu stâlpul care refuză să cadă. Într-o lume atât de fra­gilă, imprevizibilă și plină de in­cer­titudini, ea rămâne singura mea cer­titudine, singurul liant indes­tructibil.  Poate singura portiță spre fe­ricirea reală. Numai în iubire devenim cu ade­vărat liberi și infiniți. Astfel că… iubirea poate să fie orice. Poate să reprezinte ceea ce vrea fiecare dintre noi. Oriun­de. Oricând. Nu există re­guli, răspun­suri corecte sau răs­punsuri greșite.

About Ada Beraru