Hunedorenii de pe valea dacilor îşi reiau tradiţiile ancestrale

Tradiţii de anul nou

Zeci de tineri din Orăştioara de Sus au umplut satele de voce de colind, strigături şi dansuri magice, tropotite, menite să alunge duhurile rele

De la Călan drumul şerpuieşte mai întâi pe străduţe întortocheate, foste uliţe, acum asfaltate, apoi printre livezi şi câmpuri prăbuşite într-o lumină dulce, amestecată cu nori vineţii. Sunt şapte. Şapte băieţi, aflaţi, undeva, la vârsta adolescenţei: nici copii, nici tineri bărbaţi. Ei sunt irozii. Înaintea lor pe la casa gazdei, Petru Demian, au trecut „stelarii”. Copiii care vin cu Steaua, aducând vestea cea bună a naşterii, în trup de om, a fiului lui Dumnezeu. Colindul lor nu se opreşte, aşa cum suntem noi obişnuiţi, în seara de Ajun. Trei zile ţine „colindatul”, iar copiii poartă steaua din casă în casă, aprinzând, cu gasurile lor inocente bucuria şi speranţa în inimi. Acum, însă, „stelarii” au plecat deja, aşa că e rândul irozilor.

Cu Steaua, până la Betleem!

Se aşează în cerc şi, pe jumătate cântat, încep să spună povestea unui „june” călare pe un cal nemaivăzut. Povestea curge, apoi, tot în cuvinte, spre dans. Însă nici dansul nu e ca oricare altul. Căci „junele” de care povestesc aceşti copii aflaţi în prag de primă tinereţe „nu joacă, cum se joacă”. Jocul lui e magic, fermecat, aşa că dansul lui aduce pe cer curcubeul, copilul lui Dumnezeu şi semn de bogăţie pentru familia gazdei. „Şi-l întoarce după Soare/ după soare când răsare” (… ) „şi-l adună după Lună, după Lună când e plină”. Petru Demian, zis Moţu’, e convins că dansul acesta al căluşerilor, „scăluşeri”, cum le spuneau cândva bătrânii, vine de la daci, ba chiar de mai departe. Felul în care se joacă, în cerc, aminteşte, zice Moţu’, de dansurile  ancestrale pe care oamenii le jucau roată, în jurul focului. A fost şi el cândva: şi „stelar”, şi „irod” şi „căluşer”. Doar vreo doi ani, pe când era copil, zice că directorul a venit şi le-a spus că, anul ăsta nu or să mai reînvie sceneta naşterii Mântuitorului. Steaua şi Irodul erau interzise. Comanda venise de sus, de la Partid, care nu se temea pe atunci de nimic mai mult decât de pruncul acesta smerit, care se năştea, sărac şi gol, într-un grajd de la capătul lumii. Iar pruncul, care coborâse care să ne arate nouă, oamenilor, cum să urcăm la Cer, era însuşi fiul lui Dumnezeu. Orăştienii călătoreau pe-atunci, în fiecare iarnă, în apropierea solstiţiului, până la Betleem. Era, desigur, o călătorie cu ochii minţii, ba chiar o călătorie a inimii, mai degrabă. Da, ei călătoreau cu inima. Până când, nici asta n-a mai fost voie.

Irod cel rău, Raul dintr-a şasea

Apoi regimul a căzut, aşa că oamenii şi-au reluat tradiţiile, i-au învăţat şi pe copiii lor cum să le poarte şi, chiar dacă au plecat în cele patru colţuri ale lumii, Crăciunul rămâne sfânt. Aşa că irozii pot să spună, acum, povestea celor trei crai, veniţi de departe. „Noi suntem irozii şi fiecare are un rol: facem o scenetă de la naşterea Domnului. Sunt trei magi, un irod, un preot, un înger şi un cioban. În ceată trebuie neapărat să fie şapte băieţi. Eu am fost Irodul, care e un fel de şef de ceată şi… care hotărăşte să-l ucidă pe Hristos. E un obicei vechi, de pe vremea dacilor. Eu l-am învăţat de la bunicul meu”, povesteşte Raul Sigoiu, care, deşi nu mai crede de câţiva ani buni în Moş Crăciun, a rămas să creadă în spiritul Crăciunului. E în clasa a şasea, studiază la Şcoala Gimnazială Dr. „Aurel Vlad” din Orăştie şi pentru a treia oară face parte din ceata Irozilor. A fost ales de prietenii săi ca anul acesta să fie „Irod cel rău”, şeful cetei şi, din 15 noiembrie, odată cu lăsarea postului, au început pregătirile. Pe cap poartă cu toţii  tichii meşterite din hârtie colorată şi, deşi spun că vin „de la răsărit” şi din Babilon sunt însemnaţi, deasupra, de crucea creştină, tricoloră. În cântecul lui strigat Irod nu se sfieşte să invoce puterile celeste („Lună şi Soare”), care-ar trebui să-l ajute să-i reteze capul Pruncului Sfânt. Din fericire, în cele din urmă, Îngerul este cel care are ultimul cuvânt, aşa că Irozii iau fetele la dans, ca să lase, mai apoi, locul căluşarilor.

„Căluşaru’ se ţine în toate satele! S-o revigorat!”

Căluşarii, căluşerii sau „scăluşerii”, cum li se mai spune, apar la casa gazdei odată cu înserarea. Intră, rând pe rând, pe ritmul tobei, şi îşi încing dansul menit să aducă binele şi belşugul în casa familiei care-i va primi. Picioarele lor se înalţă, apoi coboară brusc şi tropotesc, în bătăi ritmice pe pâmântul îngheţat, în timp ce tinerii, prin strigături, menesc gazdei bucurie şi împliniri în anul care stă să înceapă. „Steaua, Irodul, Căluşarii s-au făcut în fiecare an. Doar doi ani, când eram eu copil le-au interzis. A venit directorul şi ne-a zis că nu mai avem voie. Nu avea nici el ce să facă, săracu’. Veniseră activiştii de partid să-i spună că nu avem voie cu Isus Hristos! Ce prostie! Dar ce mă bucură pe mine foarte tare e că, după Revoluţie, murise Căluşaru’, însă eu l-am păstrat. Iar acum  am dat aşa… o tură, prin toate satele şi peste tot am văzut că s-o revigorat. Şi o mână de copii să fie şi tot se ţine! Când eram eu copil intrai la căluşari de când terminai clasa a opta şi până când te însurai. Era lege! Mereai cu Căluşaru’! Da’ trebuia să fii vrednic. În schimb, la spectacole putea să vină oricine, că acolo mergeam pe generaţii. Toată lumea ştia Căluşaru’, că sunt etapele de pregătire: stelarii, colindătorii mici, care vestesc Naşterea Domnului timp de trei zile, irozii, care aduc aceeaşi veste, dar o aduc printr-o scenetă, cu cei trei crai de la răsărit, şi căluşarii. Din cercetările făcute de mine, dar nu numai, noi zicem că obiceiul căluşarului e unul de demult, nu din epoca dacică, ci pre-dacică, un joc ritualic al solstiţiului de iarnă”, explică Petru Demian.

„Bani din banca românească/ gazda să ne trăiască!”

Ca să nu lase tradiţia să moară a înfiinţat, împreună cu fiul său, Rareş, o organizaţie: Asociaţia Culturală „Valea

Căluşerii şi gazda lor, Rareş Demian.

Dacilor” şi e mândru că a dus in Italia zeci de căluşari, care au obţinut, trei ani la rând, marele premiu, într-un festival al tradiţiilor. În sat, însă, puţină lume ar şti cine e Petru Demian. Toată lumea-l ştie ca Moţu’. Zice să asta i se trage de la tatăl lui, care a venit aici, în sat, de dincolo de Mureş. El, fiul lui, a fost mai întâi „a lu’ Moţu’”, apoi a ajuns, el însuşi, Moţu’, iar acum numele a trecut, mai departe, la băieţii săi. Şi, pentru că tinerii din ceata de căluşari i-au binecuvântat casa, rămâne să-i cinstească cum se cuvine. Iar, ca să pecetluiască ritualul de alungare a duhurilor rele, vătaful va spune vorbele lui magice, de încheiere a ritualului: „Măi ficiori şi-a noastră ceată/ adunaţi-vă, toţi, roată/ şi vă daţi pe lângă mine/ să vedeţi ce dar de cinste ne vine./ Că nu ne vine nici din deal şi nici din vale./ Ne vine din truda unor oameni de omenie/ pe care Dumnezeu, Domnul, să-i ţie!/ Să-i ţie! (strigă ceata)./ Bani din banca românească/ gazda să ne trăiască/ şi la anul să ne cinstească! Să trăiască!” Apoi căluşerii se îndreaptă, tropotit, spre ieşire, în timp ce altă ceată se aude, ca un răspuns dat cântecului şi strigătelor lor, în cealaltă parte a satului.