PE CONTRASENS. Ce te zgâieşti ca prostu’, domle!?

Nu e de acuma. Încă din vremea sensibililor ani ai adolescenţei mă deranjau oamenii care se holbau la mine.   În autobuz,  pe stradă, în tre­cere,  mă intersectez şi acum cu priviri fixe. Nimic de genul ritualului de intimidare înainte de vreo confruntare, filajului orchestrat de atracţia erotică, sau evidenta apatie oftalmologică a unei feţe deprimate. NU!
Sunt priviri fixe, fără mesaj. Seci ca nişte ochi de sticlă.  Ca atunci când se uită la tine o bufniţă împăiată. De câte ori îţi arunci ochii la ea o vezi holbându-se la tine. Mă stinghereşte aşa o întâmplare întotdeauna. Ies puţin din zona de confort, făcându-mi rapid un inventar al ţinutei. Dacă am vreo pată pe rever sau, Doamne fereşte, mi-a scăpat deschis prohabul!  De multe ori am fost tentat să mă obrăznicesc şi să fac semne către cel sau cea care-şi uită retina agăţată de făptura subsemnatului. Aşa ca un fel de “Mai beleşte-ţi ochii neamule şi în altă parte!”.
Odată chiar am făcut chestia asta într-un autobuz. Am ridicat de câteva ori repede din sprâncene. Pe moment,  efectul nu a fost cine ştie ce.  Am generat doar o  deglutiţie formală şi o uşoară foială în ţinuta persoanei care se holba la mine ca la gumă străină.  Norocul a fost că la un moment dat l-a abordat un cunoscut şi aşa am scăpat de monitorizare.
Îmi aduc aminte că o privire din asta avea un fost prefect de Hunedoara, din zorii tranziţiei. Dacă participa la un eveniment şi nu era vorba despre el, omul încremenea într-o ipostază de statuie cu privirea atârnată întotdeauna pe faţa cuiva din jurul mesei. Parcă intra în transă. O dată, stând lângă domnia sa, l-am întrebat ceva şi l-am trezit din hipnoză. Nu s-a întors cu faţa spre mine. Pur şi simplu, s-a aplecat ca turnul din Pisa, în lateral, ca să repet întrebarea la urechea lui dreaptă.
De când mă ştiu, după privirea de prim contact, încerc pe cât posibil să nu revin cu alte insistenţe oftalmologice care ar putea să-i deranjeze pe ceilalţi.  Nu ştiu ce-i face pe unii oameni să se zgâiască aşa la semeni.
Bănuiesc că este ceva între proastă creştere şi prostie.
Dar cum nu există vorbă în popor
“Ce te uiţi la mine ca prost-crescutul!” aş marşa la diagnostic pe a doua variantă.