Ioan Scorobete, ultimul potcovar din Paradis

Modernitatea i-a transformat în „specie” pe cale de dispariţie: în vârstă şi tot mai puţin căutaţi, potcovarii din tot judeţul pot fi număraţi pe degete.

„Patru gălbenuşe, o smântână din asta micuţă, o mână aşa bună de zahăr, o jumătate de praf de copt, drojdie cât o nucă şi cu apă călduţă. Fără lapte, fără apă minerală! O sărbătoare fără câte-o plăcintă-n casă, nu se poate!…”, zice tanti Marioara Scorobete, nevasta potcovarului, în timp ce frământă aluatul. Dacă eşti la adăpost în căsuţa bătrână de bârne vopsite cu verde Baba Iarna poate să tremure cât vrea, zgâlţâind geamurile cu câte-un deget de vânt aspru şi rece, lung de un stânjen. Tanti Marioara, soţia ultimului potcovar de pe Valea Cernei, e Mărioara doar în acte. „Bunicii n-au vrut să-mi zică Mărioara, că aşa o chema pe mama. Pe mine toată lumea mă ştie de Rodica”, povesteşte pădureanca, în timp ce pregăteşte dulcele de sărbătoare.

De la Cinciş, la Lunca Teii

De fapt, dacă n-ai ţine cont de unde ai plecat ca să ajungi aici, nici n-ai şti dacă eşti jos sau sus. Satul se întinde pe colinele domoale ale munţilor Poiana Ruscă. Lunca Cernii. Ca să ajungi sus, la aproape 40 de kilometri de Hunedoara, trebuie mai întâi să laşi în urmă oraşul. Ieşirea către lacul Cinciş, îngheţat bocnă în aceste zile, apoi şoseaua curge sinuoasă, de-a lungul malurilor până sus, la biserica din „coada barajului”, unde văile se despart. Şoseaua lasă în urmă, pe dreapta Dealul Mic, iar pe stânga Curpenii Silvaşului şi urcă spre Topliţa. Drumul 687D, iar şoseaua se înalţă pe malurile îngheţate ale Cernei, către Dăbâca, Hăşdău şi Lunca Teii. Arborii par uriaşi din poveşti, cotropiţi de zăpezi, valea se îngustează, apoi devine largă din nou şi iar cade în strâmtoare. Căsuţele se iţesc la drum, unele cochete şi aranjate, altele rânjind a nevoie, zidul de cărămidă aspră, netencuită. În acest Paradis natural trăieşte nenea Ioan Scorobete,  unul dintre puţinii potcovari ai judeţului care încă-şi mai practică meseria.

În fierărie de aproape 50 de ani!

„Sunt 49 de ani de când am învăţat eu meserie. În ’78 şi am învăţat aici, la unu’ în sat. La vârsta de 17 ani m-am dus la meserie. Şi părinţii m-au împins şi-am vrut şi eu. M-am dus la unu’, Ştefoni… O murit acum, în iarnă. Pe atunci avea vreo 27 de ani, meseriaş foarte bun! O învăţat şi el de la un ungur, Gheorghe Kovaci, venit aici, la Lunca Cernii, de pe la Târgu Mureş. Făceam căruţe, dricuri, ştrafuri, pluguri, grape… Erau mulţi trăgători, mulţi cai, căruţe de legat… Şi noaptea ne obligau să mergem şi să le facem la oameni. Săream din pat şi merjeam, că n-aveam încotro… Erau mulţi cai! Am potcovit şi cai, dar şi vaci şi boi! Vacile le folosesc şi acum unii. E drept, cam toţi au tractoare, dar unie nu să pot băga, bagă vacile! Dintr-o sută şi zăce familii în comuna Lunca Cernii de jos, să mai fie vreo patruzăci şi ceva de familii. Sunt casă care nu se mai cunoaşte nimic, pă undi-or fost. Or plecat mulţi: pă la Haţăg, pă la Toteşti, pă la Hăţăgiel. Atunci, după colectivizare, ştii… Locuri de muncă nu era’ aici… Lumea zicea că e comuna săracă… ”, povesteşte nenea Ioan Scorobete, care a fost, la viaţa lui, nu doar fierar, ci şi brutar şi drujbist.

Ultimul potcovar din paradis

Nu mai prea are cine ştie ce de lucru în ultima vreme, însă câte un sătean tot îi mai cere, din când în când, să facă o reparaţie. E săritor nevoie mare, aşa că roagă băiatul unui prieten să aprindă focul în vatră. Fierăria e mică şi surpată, cumva, în ea însăşi: căpriorii care sprijină acoperişul s-au scufundat, încetul cu încetul, ducându-se tot mai jos, de parcă atelierul, cu totul, trage să moară. La fel ca şi comuna, la fel ca oamenii care-au plecat, încet-încet, convinşi că acolo, oriunde-ar fi acest altundeva, vor duce o viaţă mai bună. Ar mai fi un tinerel care mai face şi el fierărie, din când în când, tot mai rar şi… cam atât. Dacă au mai ţinut ceva animale, pădurenii au ales să ţină vaci şi oi. Tot mai puţine animale de povară, tot mai puţine căruţe… În ultimii 25 de ani maşinile au fost cele care au urcat până aici tot mai des. Iar apoi aceleaşi maşini sau altele au luat oamenii şi i-au dus departe, atât de departe că, ajunşi fie şi la numai 40 de kilometri distanţă, pentru ei n-a mai fost cale de întoarcere. Astăzi nenea Ioan Scorobete, ultimul potcovar din Lunca Cernii şi printre puţinii rămaşi în judeţul Hunedoara, îşi trăieşte, ca meseriaş, anii din urmă. Tocmai ce a aflat că la anul, prin octombrie, ar putea avea drept oaspeţi un grup de 20 de chinezi, veniţi să descopere România profundă, ascunsă. Nenea Ioan Scorobete îi va primi cu bucurie, dac-or fi să vină. Şi, încă în putere, optimist şi vesel, se repede să sudeze o furcă, atunci când vreun vecin îi cere asta, de parcă ar vrea să arate că, indiferent ce-o fi, el va rămâne aici, pe meretezele munţilor copilăriei şi tinereţii sale, unde vreme de o jumătate de secol a „frământat” şi fierul, dar şi pâinea.

Viaţa în rai: Cheile Cernei, arie protejată

Puţini sunt cei care ştiu că Munţii Poiana Ruscă adună laolaltă multe masive muntoase joase. La nord, coastele domoale, răsturnate acum sub zăpezile lui ianuarie, fac trecerea la grupa mare nordică a Munţilor Apuseni, în timp ce în partea de sud curg, la fel de caline, către Munţii Banatului. Toată întinderea asta, care se adună sub un singur nume, munţii Poiana Ruscă, acoperă 2.600 de kilometri pătraţi, aruncându-se spre cer cu lancea „piticului” Padeş, vârf cu o înălţime de aproximativ 1.380 de metri. Vârful Rusca, deşi dă numele întregii grupări montane, e chiar mai mic: doar 1.355 de metri înălţime. Celelalte înălţimi variază între 763 de metri, cât are Vârful Strâmbului, şi 977 de metri, Vârful Stâlpului. Cheile Cernei, cel mai important râu care străbate munţii Poiana Ruscă în judeţul Hunedoara, sunt, de fapt, arie protejată, fiind considerat sit de importanţă comunitară. Aria naturală se întinde pe teritoriile administrative a comunelor Topliţa, Lunca Cernii de Jos şi Bunila, iar cheile Cernei au fost declarate sit de importanţă comunitară în urmă cu zece ani.

Cheiurile Cernei, parte din reţeaua ecologică europeană

În apropiere nu e nicio zonă turistică de agrement, aşa că turiştii sau hunedorenii care îşi doresc o ieşire dintre cenuşiul blocurilor pot miza, aici, pe natură aproape neatinsă şi linişte deplină. În Ţinutul Pădurenilor, unde masivele domoale se deschid într-un peisaj de vis. Mai ales acum, că a căzut un strat gros de zăpadă, zona este splendidă, iar dacă aveţi noroc de cer senin, ar fi păcat să nu vă luaţi de acasă aparatul de fotografiat. Aria naturală protejată face parte, de altfel, şi din reţeaua ecologică europeană Natura 2000. Cheile Cernei cuprind prăpăstii, mai ales păduri de foioase, dar şi pajişti, păşuni şi râuri. Specifice, însă, sunt cheiurile (versanţi abrupţi) săpaţi în roci de apele râului Cerna. Flora spontană şi fauna sălbatică este aici la ea acasă, aşa că nu trebuie să vă miraţi dacă într-o ieşire de sfârşit de săptămână veţi întâlni aici vulpi şi căprioare săgetând zăpezile. Tot ce trebuie, este să aveţi aparatul de fotografiat pregătit. Ursul brun, lupul, mistreţul sau râsul sunt, şi ele, acasă pe Cheile Cernei, însă nu vă faceţi griji foarte mari: urme de lup aveţi şanse să întâlniţi doar în vârf de munte, la graniţa cu judeţul Caraş-Severin, acolo unde se termină şi asfaltul, şi judeţul Hunedoara. Iar dacă aţi ajuns aici, puteţi încerca o drumeţie de o zi către codrii seculari de pe Valea Dobrişoarei şi Prisloapei. Pentru asta, însă, veţi avea mare nevoie de un ghid şi echipament adecvat. În caz contrar, ar fi bine să nu vă îndepărtaţi prea mult de şosea. Oricum, oriunde v-aţi întoarce privirea, priveliştea vă va încărca bateriile pentru o nouă săptămână! Mai mult, la pădureni încă nu e casă fără două, patru sau chiar şase vaci cu lapte, aşa că de aici vă puteţi face aprovizionarea cu brânză, lapte şi carne proaspătă şi curată, netratate cu chimicale şi extrem de gustoase!