Sărbătorile lui Genarie, calendarul mistic al hunedorenilor

În ciuda gerurilor aspre din această iarnă, calendarul tradiţional ne aduce şi puţină speranţă: după ziua de 18 ianuarie, gerul începe să-şi piardă puterile. Moment numai bun pentru a redescoperi, tot la gura sobei, tradiţiile hunedorene de altădată.

Ieșiți din marile sărbători ale iernii, hunedorenii de odinioară se în­tor­ceau, încă din luna ianuarie, la mun­cile gospodăriei, specifice lunii Gerar. Numele popular al acestei luni pro­vine, desigur, de la perioada foarte friguroasă pe care tocmai o traversăm.
Încă din ianuarie, sătenii încep pregătirile de primăvară, chiar dacă pământul este încă îngheţat bocnă. Odinioară, femeile torceau şi ţeseau, ocupându-se de înfrumuseţarea casei, iar bărbaţii se ocupau de apro­vi­zionarea cu hrană şi apă proaspătă a vitelor, cailor şi oilor, dar şi de „fertilizarea” holdelor cu gunoiul scos din grajduri de-a lungul lunii de­cembrie.

„Iarna soarele luptă cu noaptea”

Cât timp ogoarele erau acoperite cu zăpadă ţăranii hunedoreni considerau că este iarnă. În ultimii ani, însă, încălzirea globală şi schimbările cli­materice au văduvit bună parte a continentului de „zăpezile de altădată”. Doar în acest început de ianuarie am avut parte de zăpadă din plin, deşi stratul de omăt a început să se topească pe ogoarele din luncile Mureşului şi ale Streiului. „Iarna se numeşte tot răs­timpul cât ţine omăt. Ea începe la Sfântul Nicolae şi durează până la Alexii. Mijlocul iernii sau dricul iernii se numeşte răstimpul când gerul e mai mare. Iarna soarele luptă cu noaptea, că ziua-i mai mică, de aceea n-are putere, dar altfel ar încălzi şi iarna ca şi vara. Iarna nopţile-s mai mari şi pământul îngheaţă, iar soarele răsare târziu şi nu-l poate dezgheţa. Cum dă în primăvară şi se măreşte ziua, soarele stă mai mult pe cer, că răsare dimineaţa, pământul peste zi se încălzeşte şi peste noapte tot cald rămâne şi atunci poate rodi”, scrie Antoaneta Olteanu, în „Calendarele poporului român”.

Sfântul Teodosie, protectorul copiilor

Ziua de 10 ianuarie este una dintre cele mai importante ale lunii şi, cumva, o zi simbol pentru toate celelalte. În această zi era celebrat sfântul Grigorie, protectorul căldurii şi duşmanul frigului. În 11 ianuarie, urma la rând cuviosul Teodosie cel Mare, recunoscut în satele hunedorene drept un sfânt al copiilor. Micuţii născuţi în această zi primeau, cel mai adesea, numele sfântului sau derivate de la acesta (Teodor, Teodora), iar familia trăia cu credinţa că „protejatul” sfântului avea să fie ferit de boli, fiind sănătos şi puternic. Era celebrat mai ales de femei, care erau convinse că sfântul le-ar putea ajuta să aibă copii sănătoşi, mai ales atunci când naşterea pruncilor se lăsa prea mult aşteptată. Dacă aruncăm o privire în calendar vom constata că, după 11 ianuarie, urmează mai mulţi sfinţi „mici”, adică însemnaţi în calendar cu cruce neagră. Totul va culmina, însă, cu sărbătoarea Sfântului Petru.

Sfântul Petru de Iarnă: prima zi din Anul Lupului

Da, ați citit bine, deşi, e drept, ne aşteptăm să-l celebrăm pe Sfântul Petru în mijlocul verii. De această dată, însă, avem de-a face cu Sfântul Petru de Iarnă sau Miez de Iarnă, sărbătorit în data de 16 ianuarie. Este prima zi importantă din Anul Lupului, animal dacic sacru. Acesta cuprinde o serie întreagă de sărbători dedicate acestui animal, fiară temută prin puterea ei distructivă, dar şi protector al caselor şi gospodăriilor ţărăneşti. Considerat stăpânul cheilor raiului, Sfântul Petru este văzut şi ca patron al lupilor. El era cel care, alături de Sfântul Andrei, regla acţiunile distructive ale sălbăticiunilor. Desigur, în zona Orăştiei, mai ales, sărbătoarea celor doi (Sântul Petru şi lupul) era ţinută cu stricteţe. Femeile care ar fi lucrat în această zi, la spălat sau la ţesut, aveau să întâmpine adevărate nenorociri, potrivit credinţei populare. Sfântul Petru de Iarnă şi Sfântul Petru de Vară deveneau, astfel, două puncte-reper pentru calendarul pastoral tradiţional. Ultima sărbătoare din acest ciclu al iernii era ţinută în data de 17 ianuarie: ziua Circovilor.

Circovii: trei zile împotriva duhurilor

Circovii erau, de fapt, o serie de sărbători care ţineau trei zile. Ele erau celebrate ca metodă de a lupta împotriva duhurilor rele, care ar fi putut să-i îmbolnăvească pe oameni, dar şi animalele din gospodărie, de răceli şi gripe, atât de frecvente în această perioadă. În satele din lunca Mureşului oamenii obişnuiau să aprindă focuri pe malul râului, pentru a alunga duhurile malefice şi pentru a le „da pe apă”. În intervalul circovilor erau celebraţi, de altfel, şi doi sfinţi ortodocşi: cuviosul Antonie cel Mare şi Sfântul Tănase. Astăzi, şi în satele orăştiene, dar şi în localităţile de pe malurile Mureşului, tradiţiile s-au estompat.

Zăpadă şi frig: semnele bune ale anului

Calendarul tradiţional mai vorbeşte, însă, şi despre „Trecerile Mari”, care presupun, de fapt, intrarea în noul anotimp. De altfel, agricultorii hu­nedoreni care deţin solarii au început, deja, să le încălzească, pentru a planta seminţele. Cu ani în urmă, însă, în ciuda faptului că nu existau sere, gospodarii începeau pregătirea pentru debutul unui nou sezon vegetal şi pentru recolta anului care tocmai începuse. Bătrânii satului spuneau că, dacă lunile ianuarie şi februarie aveau să fie încărcate cu zăpadă, roadele urmau să fie bogate. În schimb, dacă în ianuarie ar fi fost moină, era sigur că urma o primăvară rece, semănăturile nu aveau să dea rod, iar fructele ar fi fost viermănoase. Frigul în cele două luni de iarnă era ceva obişnuit; mai mult, garanta recolte foarte bune la porumb. În schimb, căldura în lunile de iarnă nu era de bun augur. Aşa cum s-a întâmplat în primăvara trecută, primele luni de iarnă uscate şi calde au fost urmate de îngheţuri şi temperaturi foarte scăzute în lunile de primăvară, care au compromis recolta de fructe şi viţă de vie.

18 ianuarie: „Adio, Baba Iarna!”

Dacă nu este ger, hunedorenii ies să cureţe pomii de uscături şi pentru a le „da coroana”. De asemenea, este momentul când gunoiul adunat toată iarna de la vite se împrăştie pe straturi, ca îngrăşământ, pentru a creşte bogăţia roadelor. Zilele în care temperatura nu coboară mult sub zero grade sunt ideale pentru repararea uneltelor agricole şi a gardurilor, în timp ce gospodinele fac curăţenia de început de an în pivniţe. Aproape în fiecare zi sunt celebraţi sfinţi „mai mici”, cum ar fi sfinţii Atanasie şi Chiril, în 18 ianuarie. De altfel, ziua celor doi sfinţi este şi ziua care anunţă ieşirea din iarnă: hunedorenii considerau că în 18 ianuarie iarna era la jumătate, iar data marca ziua când „Baba Iarna” începea să-şi piardă puterile, aşa că ceea ce urma, fără urmă de îndoială, era mult aşteptata primăvară. Ziua era atât de importantă încât, dacă aceasta nu cădea într-o duminică, era celebrată oricum, pentru ca familia să nu fie atacată de „ciumă” sau alte boli.

Săptămâna de mijloc

Remanenţe ancestrale ale unor timpuri când ciuma era vestitorul morţii cel mai de temut, bătrânele hunedorence încă îşi mai amintesc cum, în copilărie, gospodinele de pe Valea Mureşului obişnuiau să dea de pomană o găină neagră, pentru a alunga boala dintre hotarele satului. În Ţara Haţegului femeile pregăteau un colac şi îl duceau la biserică, unde preotul îl sfinţea. Apoi colacul era împărţit copiilor şi nevoiaşilor satului. În Ţinutul Pădurenilor femeile pregăteau de sfântul Atanasie gustoasa plăcintă pădurenească, pe care apoi o împărţeau membrilor familiei, dar şi prietenilor, pentru ca aceştia să fie feriţi de bolile care apăreau în această perioadă. Săptămâna 18-24 ianuarie, numită „Săptămâna de mijloc”, era foarte importantă şi prin faptul că ea dădea, practic, tonul mersului iernii, în cea de-a doua ei jumătate. Următoarea sărbătoare celebrată cu sfinţenie avea să fie cea a Filipilor de Iarnă, marcată mai cu seamă în familiile ciobanilor şi ale crescătorilor de animale.

Genarie, luna „dragostei” lupilor

Filipii de Iarnă aveau două mari puteri: pe de o parte, protejau animalele din gospodării, însă, pe de altă parte, pentru cei care nu le cinsteau sărbătoarea puteau însemna un adevărat dezastru: asmuţirea lupilor asupra animalelor şi a stăpânilor. Calendarele vechi arată că sărbătoarea Filipilor nu era celebrată într-o sigură zi, ci pe parcursul ultimei săptămâni din luna ianuarie, incluzând şi primele două zile din februarie. Era sfârşitul perioadei de împerechere a fiarelor, care începuse cu aproape trei luni în urmă, la Filipii de Toamnă. Emilia Ungureanu, o hunedoreancă din Plosca (Teliucu Superior), îşi aminteşte că sfârşitul iernii era marcat de sărbătoarea Streteniei, celebrată în 2 februarie: „Îmi amintesc cum se zâcea de ianuarie că-i luna când se împerechează lupii, iar Ziua de Sfinţii Trei Ierarhi era ţânută şi nimeni nu avea voie să lucreze. De Stretenie, adică în 2 februarie, dacă e neauă, o ie şi să-ncălzăzeşte timpul, dacă nu e neauă, atunci va ninge şi o să mai ţână iarna.”

Sfântul Filip cel Şchiop, stăpânul fiarelor

O unealtă era „uitată” lângă hornul casei, pentru ca lupii să „uite” să atace turmele, iar femeile „lipeau” gura so­belor cu lut, gest simbolic, menit să „lipească” gura hulpavă a săl­bă­ticiunilor. În penultima zi a lunii, de Sfinţii Trei Ierarhi, hunedorenii or­ganizau parastase pentru cei dragi, plecaţi pe front şi morţi neîmpărtăşiţi. Cine ţinea post negru în ziua Sfinţilor Trei Ierarhi avea şanse să-şi viseze ursitul, dacă ar fi pus sub pernă busuioc sau sânziene, culese încă din vara trecută, de sărbătoarea Sfântului Ioan. Ultima zi din luna ianuarie era dedicată unui adevărat personaj: Sfântul Filip cel Şchiop, patronul lupilor, „mâna dreaptă” a Sfântului Petru. Şi această zi trebuia celebrată cum se cuvine: nu se lucra cu unelte ascuţite (amintind de colţii lupilor), pentru ca lupii să nu sfâşie oile sătenilor, iar sfântul, supărat, să nu-i schilodească pe cei ne­ascultători. Astăzi, sub presiunea modernităţii, venită peste comunităţile satelor de altădată împreună cu de­popularea masivă, toate aceste obi­ceiuri au fost parţial uitate şi se mai ţin doar fragmentar. Ele supravieţuiesc mai ales în memoria bătrânilor, ca dovezi pentru o lume care stă să intre în fantastic.