Trec peste subiectul sacrificării micului Emil, deşi e savuros şi tentant, şi aleg ca temă pentru următoarele rânduri o problemă, cred eu, mai profundă: felul în care alegem să ne schimbăm. Am copilărit la sat, aproape de Hunedoara, şi ţin minte că nimic nu era mai frumos decât momentul în care se “prindea” prima zăpadă. Erau frustrante zilele în care ningea, dar din cauză că nu era îndeajuns de frig, nu se forma stratul de zăpadă minim necesar măcar pentru săniuş.
Au fost şi pe atunci ierni “aşa” şi “aşa”. Unele cu zăpezi nemaipomenite, altele cu 10 – 15 grade Celsius la amiază. Când zăpada acoperea Valea Popii (locul preferat de joacă), prunii jucau rol de jaloane pentru traseele de schi stabilite mai mult ad-hoc, în funcţie de “dotările şi posibilităţile tehnice” ale fiecăruia. Când era prea cald pentru ianuarie (mă refer la acele vremuri în care o perioadă caldă de Bobotează nu însemna sfârşitul lumii anunţat la televizor), zonele fără pruni de pe aceeaşi vale erau terenuri de fotbal.
Pe vremurile cu zăpezi mari nu auzeam pe nimeni să se plângă. Oamenii din satul meu îşi duceau vitele la adăpat câte 2 kilometri la o fântână din afara satului. Făceau asta şi seara şi dimineaţa. Şi nu se plângeau. Noi, copiii, eram în culmea fericirii. Singurele probleme erau holşuruburile tot timpul insuficiente pentru reparatul legăturilor la schiurile Pitic, făcute la Reghin şi cumpărate cu fabuloasa sumă de 125 de lei ceauşişti, sau cuiele proaste pentru “legăturile” improvizate de la schiurile meşterite de Moş Dănuţ, un meşter care-şi făcea de lucru zile-ntregi luând bucăţi de lemn de nuc şi transformându-le în “tălpici” numai bune de lunecat pe zăpadă, mulţumindu-se doar cu expresia de bucurie a micuţilor care-i făceau “comandă”.
Tot pe acea vreme, nu-mi amintesc să fi ţipat cineva că un cutare drum nu este deszăpezit. Din sat şi până la autobuz se mergea 10 kilometri pe jos, pentru că era normal să nu urce “cursa” până la doi kilometri de sat, pentru că nici atunci iarna nu era ca vara. Am prins perioade de iarnă şi la oraş, iar lucrurile mergeau cam la fel. Pe câteva străzi înclinate se închidea circulaţia şi nu auzeam pe nimeni să se plângă. Se mergea pe rute ocolitoare cu maşina, sau pe jos când variantele auto nu existau.
Nu sunt nici nostalgic (exagerat) şi nici nu am trăit iarna din 1954. Pur şi simplu aşa stăteau lucrurile în anii ‘80. Zilele trecute am constatat însă cât de uşor bucuria zăpezii se poate transforma în isterie. Da, înţeleg nemulţumirile celor care din motive medicale nu se pot deplasa, aşa cum înţeleg şi reproşurile şoferilor care au responsabilitatea transportului în comun. Nu înţeleg însă isteria generală provocată “la oraş”. Aproape că nu există cartier fără magazinaş ABC la care să poţi ajunge pe jos pentru a-ţi cumpăra cele necesare. Ce să mai vorbim atunci de bătrânii din Vadu Dobri, unde pâinea era adusă cu elicopterul ce venea în principal pentru unitatea militară? Unitatea militară s-a desfiinţat şi a dispărut din rutina hibernală şi elicopterul ce apărea din două-n două săptămâni.
Aşa că să te revolţi că ai de scos 10 – 20 de lopeţi de zăpadă de lângă maşina-ţi parcată pe marginea străzii… Îmi pot explica un asemenea fenomen revenind la o constatare mai veche: am devenit atât de comozi încât am lăsat televizorul să gândească şi să pună concluzii în locul nostru.
Mai traieste mos Danut ? Frumoase sunt aminti-
rile copilariei ! Nu am avut frati si nici surori si prin vecini au fost numai baieti cu sania. Derdelusul meu pe Hoanca era numai un scaun intors. Am luaut fara sa ma vada nimeni o sanie cu “talpici” din fier a unui var si dintii (de lapte) au ramas pe coaja unui prun.
Mama mea spargea gheata cu securea “sa poata clatari” in Cris, rufele spalate ! Si ce miros de prospetime !
Frumos articol !