Cum a ajuns colecţia privată a lui „nenea Antonică” Muzeul satului haţegan

Pieptănuşi decoraţi cu Pomul Vieţii, sobe purtând marca unui zeu neştiut al focului, costume populare, blănuri de tot soiul, ceramică, ustensile de bucătărie, cărţile de tarot ale unei ţigănci, dar şi un sarcofag roman. Toate pot fi văzute de turiştii care ajung la Peşteana şi care vor să vadă cum trăiau haţeganii odinioară. Proprietarul colecţiei este Anton Socaci, cunoscut printre voluntarii de la Geoparc cu numele de „nenea Antonică”. A „cules”, ani la rând, toate minunăţiile de pe lume de la peşterenii care aruncau lucrurile vechi, aparent nefolositoare şi lipsite de valoare. Astăzi, casa veche cu fântână la poartă, care s-ar fi prăbuşit dacă Anton Socaci n-ar fi luat-o în grijă, este o mică bijuterie a satului de altădată şi apare în ghidurile turistice cu titulatura de „Muzeul satului haţegan”.

– Cât de veche este casa în care ați amenajat muzeul?
    Este o casă de pe la 1900, deci… are aproape 120 de ani. A fost casa unor oameni mai înstăriţi, care s-au prăpădit, rând pe rând. Alte case erau acoperite cu paie, oamenii trăiau în bordeie, dar asta a fost, de la început, acoperită cu ţiglă. Avea foarte multe anexe, grajduri. În perioada în care am intrat în posesia casei şi am început să amenajez muzeul, acum 20 de ani, mai rămăsese, însă, doar casa.

    Aţi avut, de la început, in­tenţia să o transformaţi într-un mu­zeu?
    Am vrut să fac o casă de va­canţă, dar apoi am găsit foarte multe obiecte, cărţi şi alte lucruri şi am ajuns la concluzia că trebuie să fac un muzeu. Mă pasiona istoria, arta şi colecţionarea de obiecte şi, iniţial, m-am gândit să le duc la muzeu, la Deva. Însă ei co­lecţionau alte obiecte: cele legate de daci, romani… cele ţărăneşti erau tot timpul date la o parte. În acea perioadă au venit multe persoane din zona Timişoarei şi Aradului şi au cumpărat o mulţime de obiecte pe care le-au reparat şi le-au dus la muzeele din Austria, Ungaria şi Germania. În Ungaria, spre exemplu, este un muzeu care descrie toată zona Transilvaniei. Cunoşteam modul de organizare a muzeelor din Occident şi mi-am spus: „Da’ ce, eu nu aş putea face aşa ceva acasă?”

    Vorbind de Ungaria, chiar şi numele dumneavoastră are o influenţă maghiară, nu-i aşa?
    Suntem în Transilvania şi se ştie că în perioada austro-ungară toate familiile au trecut printr-o oarecare formă de maghiarizare. Socaci (n.r. bucătar) sunt vreo 10-15 familii, în Peşteana, dar nimeni nu ştie maghiara!

„Ia uite, tâmpitu’, ce adună!”
    Colecţia dumneavoastră este, acum, obiect de studiu pentru doc­toranzii în etnologie. Cum aţi reuşit să o înjghebaţi?
    Am început să adun: îi ve­deam că sunt gata să dea ceva la străini, strigam la ei fără ruşine: „Dă-mi-le mie, mă! Îţi dau şi eu o ţuică, două trei, sau 10-20 de lei!” Cât era un ulcior? 2-3 lei! Un dulăpior, 10 lei! Foarte ieftine! Uite, de exemplu, un pieptănuş pentru lână, pe care mi l-au dat pentru 2-3 lei. În aparenţă simplu, are o simbolistică extraordinară: vedeţi, are scrijelit cu briceagul Pomul Vieţii, Pomul Binelui şi Pomul Răului şi apoi Cucea vieţii sau Crucea de înmor­mântare. De mult ori, mă anunţau: “Hai, Antoane, că le arunc!”. Ziceau: “Ia uite, tâmpitu’, ce adună! Oare ce face cu ele?”

    Dumneavoastră ce profesie aveţi, de fapt?
    Ca specializare am o şcoală tehnică militară. Însă, la un moment dat, pasionat de etnografie, patru ani am fost la Bucureşti şi am studiat printr-un proiect organizat de Muzeul Ţăranului Român. Am învăţat conservarea ma­terialelor, cum se organizează o ex­poziţie, cum se prezintă obiectele… Iniţial, am fost vreo zece persoane din ţară. Pe parcurs au venit şi alţii. Studiile le făceam la diverse muzee din Bu­cureşti, apoi la Muzeul „Astra”, din Sibiu.

    Însă dumneavoastră sunteţi de aici…
    Sigur. Am făcut şcoala la Sarmizegetusa. Profesorul de istorie preda istoria în amfiteatrul roman. Şi, apoi, jucam fotbal tot în amfiteatru.

    Ce ar trebui să ştie turiştii care ajung la Peşteana? Ce pot găsi la Muzeul pe care dumneavoastră l-aţi înfiinţat aici?
    Sunt trei încăperi în care am adunat cam toate obiectele, uneltele, sculele şi bună parte dintre utilajele agricole pe care le avea o gospodărie de rând: oale, război de ţesut, saci care – chiar dacă erau folosiţi pentru căratul cerealelor sau al fructelor la oraş – aveau aplicată o broderie foarte migăloasă. Harpoane, burghie, fier pentru mar­catul animalelor, colţare pentru opinci, aşa cum folosesc, astăzi, alpiniştii, costume populare, oale mari, pentru prepararea bucatelor la nunţi, talăngi pentru vite, aduse din Elveţia, lămpi din zona Austriei, dar şi o lampă ru­sească, Petromax… Însă avem şi obiecte foarte vechi, din preistorie, inclusiv pietre cioplite care erau folosite de oamenii preistorici pentru a lovi de la distanţă animale mici, iepuri şi păsări.

Bani aruncaţi pe gârlă
    Iar podelele sunt tapetate cu piei de animale… Era ceva obişnuit pentru haţeganii de odinioară?
    Obiceiul acesta vine de la daci. Eu am piei de miel, de ied, de… lup, dar şi două blăniţe de vulpe, pe care mi le-au adus prietenii după ce le-au prins la găini, prin curţi… Oamenii au crescut aici, întotdeauna, animale, aşa că au avut şi piei. I-am spui unei cunoştinţe să-mi dea şi mie două blăniţe de căpriţă şi mi-a dat 20! Un alt localnic a aruncat bancnotele acestea foarte vechi pe malul apei: coroanele cu prinţesa Sissi, bancnotele de dinainte de 1918, pe care scria în toate limbile imperiului: „Una sută coroane”, apoi bancnotele româneşti, cu Cezar… Le-au scos pe toate, când au făcut curăţenie, şi le-au pus pe marginea râului.

    Unul dintre cele mai inte­resante obiecte pe care le aveţi este sarcofagul roman. Cum a ajuns la dumneavoastră?
    Sarcofagul roman l-am adus de la a treia – a patra casă. Era, cel mai probabil, destinat unei personalităţi romane. În zonă bănuim că ar fi fost o necropolă. Pe la 1.900 aparţinea unei familii al cărei cap era primar. El a decis să ducă sarcofagul la vreo 400 de metri, undeva în câmp, lângă o fântână, unde ajunsese vălău, în care oamenii turnau apă pentru vite. În 1989 a venit un vecin şi mi-a spus: „Am văzut la televizor un sicriu de copil uriaş! Aşa ceva avem şi noi, la Peşteana!” Aşa am ajuns să aduc sarcofagul din curtea vecinilor cu un tractoraş. Oamenii au trăit aici, mereu, cu impresia că locul era locuit de uriaşi, din cauza oaselor de dinozaur…

    Până la urmă, care este anul în care aţi deschis, oficial, muzeul?
    Cred că acum 15 ani, deşi nu a fost o deschidere oficială. Bine, noi ne întâlnim în fieare an, de Rusalii, când e sărbătoarea satului şi facem anual o deschidere festivă. (Râde) Înainte nu prea ştiau turiştii de el, dar acum sunt din ce în ce mai mulţi.

    Cât speraţi că va mai rezista casa în care aţi amenajat acest muzeu al satului, având în vedere că este o casă din lemn, cu tencuială de lut şi nisip?
    Eu am tratat-o cu uleiuri, ca să nu fie afectată de umezeală şi carii. Am folosit ulei de transformator, vreo 30 de litri şi am dat-o cam peste tot. Fac asta în fiecare an. Oamenii, înainte, foloseau petrol, dar acum nu se mai găseşte, aşa că sunt nevoit să mă descurc cum pot. Pot garanta că va mai rezista încă 80-100 de ani!