PE CONTRASENS. POPORUL a pierdut PARTIDELE pe scara evoluţiei

Articolul a fost vizualizat de 855 ori

Nu am înţeles multă vreme de ce “majoritatea tăcută” nu iese la vot. Cum a fost posibil ca oameni susceptibili de a fi inteligenţi şi de bună-credinţă, corpul de elită al poporului, să lase iniţiativa la urne unui electorat ma­nipulat în cel mai înjositor mod, cu rezultatele cunoscute? Nu am înţeles multă vreme această “nepăsare” pe­riculoasă a românilor. Până acum. Până m-au sedus spiritualitatea, creativitatea şi umorul României “tăcute”, aşa cum s-au arătat ele în săptămâna protestelor. Sunt mândru că oamenii aceia sunt conaţionali cu mine. Le-am admirat tenacitatea şi forţa, am fost impresionat de decenţa lor în necaz, le-am ascultat declaraţiile şi satira irezistibilă cu care au taxat prompt derapajul unei gu­vernări care a reuşit să se compromită grav în mai puţin de o lună de mandat. Pentru cine a urmărit mişcările de stradă este imposibil să nu vadă enor­ma diferenţă dintre calitatea umană a străzii şi cea, dubioasă, care-şi face veacul prin partidele româneşti în general. Multe, prea multe dintre mesajele trimise public de către “liderii politici” par, prin comparaţie cu mesajele străzii, vibraţii ale laringelui produse de oligofreni. Nu ai cum să mişti nimic cu ele în “majoritatea tăcută”. Sunt un spec­tacol care inhibă orice acţiune constructivă, producând doar lehamite şi respingere. După ce am văzut spectacolul impecabil al străzii, devine strident de clară diferenţa de clasă care separă politica românească de popor.
S-a format, practic, o ruptură a arcului de civilizaţie între politicieni şi români. S-a căscat o falie atât de mare încât dialogul devine practic imposibil. La fel ca între specii diferite. Ce şi-ar putea spune, la urma urmei, un student care poartă o pancartă cu “Let’s make Jilava great again!” şi domnul Dragnea, care refuză să recunoască evidenţa, umblă la cutia cu sperietori a lui Ion Iliescu şi propovăduieşte mecanic frica cu “multinaţionale şi agenturi” ca să nu piardă definitiv controlul? Ce afi­nititate poate avea o familie de români care cere ca hoţii să facă puşcărie cu grupul infracţional organizat de la vârful alianţei PSD-ALDE, care tocmai a ratat prima lui tentativă de a încăleca Justiţia la drum de seară? ZERO !
Şi, din păcate, nu e vorba doar de gangbang-ul periculos reprezentat pen­tru România de domnii Dragnea, Tăriceanu, Grindeanu sau Iordache. Ordonanţa 13 e de acum corpul delict care demonstrează că aceşti politicieni sunt din soiul cel mai rău,  un pericol pentru statul de drept şi democraţie.  Fenomenul e însă mai larg. Dacă stăm să scanăm avangarda vieţii noastre politice ne dăm seama că este aproape imposibil să găsim astăzi politicieni care să poată deveni candidaţi de succes ai “majorităţii tăcute”.
Nepoţii, piţipoancele şi lustragiii de şefuţi sunt de obicei mai puţini vizibili din iarmarocul politic. Mai sus în ierarhie însă menajeria se vede în toată splendoarea ei, iar, ca lovite de năpastă,   lucrurile merg din rău în mai rău pe măsură ce creşte importanţa funcţiei.
Şi sunt mulţi în derivă acolo sus. Spicuim aleator. Îl avem de obicei în prime-time pe domnul Ştefănescu, o flaşnetă cu şlagăre apocaliptice pro­păşită pe lângă conducerea PSD să sperie românii cu poveşti horror naţionaliste. Fascinantă în felul ei este şi doamna Norica Nicolai, PNTCD-istă, PNL-istă, USL-istă, pe moment ALDE-istă, cultivată pe lângă toate partidele pentru abilitatea domniei sale de a-şi schimba gargara-vitriol în funcţie de interesul de moment. Să nu uităm iluştrii gurişti, pornind de la răguşeala încâlcită a lui Teodor Atanasiu, la măcăneala de minorosiţă a doamnei Andronescu şi terminând cu intonaţia profesională a lui Mircea Diaconu, fericit să dea reputaţia de mare actor pe o dubioasă imagine de politician. Pe domnii Daea şi Iordache nu ai cum să nu-i observi de îndată ce deschid gura, la fel ca sâsâitul de şarpe al doamnei Pană atunci când răstălmăceşte rea­litatea pe canon de partid. E greu de uitat şi figura surprinzătoare a doamnei Gorghiu pe la uşi, într-un demers electoral făcut ca pentru renii lui Moş Crăciun, dar oricum mult sub ce ne pot arăta în materie de streche doamnele Grapini, Firea sau Anghel (cea din urmă trasă salvator pe linie moartă). Uitaţi-vă cât de insultătoare pentru inteligenţă sunt coţofănelile senato­rului Şerban Nicolae, sau cât de sinistru sună sentinţele lui  Eugen Nicolicea, politicieni rupţi total de agenda publică a românilor, promotori al unor ma­nipulări artizanale puerile, fidele însă spiritului şi literei Ordonanţei 13.
Şi nu ar fi nicio problemă, dacă toată această colecţie de triste figuri politice ar putea fi înlocuită cu per­sonalităţi compatibile cu elocinţa, moralitatea şi spiritul avangardist al străzii de astăzi. Din păcate, alternativă nu există încă. Politica românească rămâne încremenită într-un timp în care la mitinguri oamenii purtau cu mândrie pancarde cu “Noi muncim, nu gândim!”.
De aceea, pentru societatea ro­mânească evoluată de azi, mesajul po­liticianului sună ca o replică dintr-o piesă jucată foarte prost, o piesă ca un joc la păcănele pe care nu îl votează nimeni, în afară de cei mai trişti români şi, câteodată, morţii domnului Dragnea.

About Adrian Sălăgean