A luptat mai bine de 20 de ani în armata irlandeză şi se declară un soldat al păcii. În urmă cu 13 ani, lui Kevin Arthur Ryan i-a picat cu tronc Adriana, aşa că şi-a lăsat viaţa de până atunci în urmă şi s-a mutat în România. Nu regretă nicio clipă: „Aici este soţia mea, casa mea, familia mea!”
Pe câinele cel mare l-a găsit pe stradă, cu oasele sparte, la propriu, de un om care l-a lovit cu ciocanul peste picioare, aşa că va fi greu să intri în casa lui. După ce i-a salvat viaţa, câinele a devenit protectorul său şi e gata să se interpună, într-o secundă, între Kevin şi eventualii săi musafiri. Când a plecat odată, de acasă, a fost jale: „Trebuie să vii acasă, Kevin, plânge câinele după tine!”, l-a sunat, jumătate amuzată, jumătate disperată, soţia. „Nu, dragă, îmi pare rău. Mă duc la Braşov! Asta e!”, a glumit Kevin. Se plimbă adesea prin oraş cu biscuiţi pentru câini în buzunare: „Uneori, oamenii mă văd că îi hrănesc”, „O să chem poliţia! Nu aveţi voie să le daţi câinilor de mâncare!”, îmi spun ei. Însă nu m-ar lăsa niciodată inima să văd un animal cum moare de foame. Pentru că şi ei merită să fie trataţi omeneşte. Şi, în plus, orice câine vagabond care mai e şi înfometat e şi foarte periculos. Pentru că se adună în haită şi pot ataca un copil!”
„Fotografiaţi-mă de la spate!”
Când îi faci o fotorafie râde: „Ha! Nu m-aţi ales din unghiul cel mai bun! Fotografiaţi-mă de la spate! (zâmbeşte soldatul Ryan, bucuros că te-a făcut să te amuzi!) Şi mie îmi place foarte mult să fac fotografii! Fotografiez mai ales oameni care parchează pe trecerile de pietoni şi îi pun pe Facebook. Nu le place, dar ce naiba: trotuarul şi trecerile de pietoni sunt pentru mine, că doar eu sunt pietonul, nu? (Zâmbeşte, din nou). Sigur, fotografiez şi peisaje, clădiri. Mi se pare ciudat că tocmai ce au inuagurat o parcare, dar nimeni nu o foloseşte!” S-a născut în Nottingham. Mama lui era englezoaică, tatăl irlandez, iar când avea 10 ani tata s-a hotărât să-şi aducă familia în Irlanda: şapte copii, toţi băieţi, dintre care Ryan e cel mai mare.
Soldat de la 17 ani!
„Suntem doi fraţi gemeni, dar eu sunt mai mare cu 10 minute! Asta la noi e foarte important şi se înregistrează în acte. În caz că ar fi cineva care vrea să lase o moştenire băiatului celui mai mare!” (Râde). La 17 ani s-a înrolat în armata irlandeză
. Era, într-un fel, sigura lui opţiune, în condiţiile în care Irlanda era o ţară care se baza foarte mult pe agricultură: „Din cauză că nu erau fabrici, nici industrie, de generaţii, irlandezii migrau în America, în Australia, în Anglia. Sunt câteva similitudini cu situaţia actuală din România. Oamenii de la ţară, din România, sunt extrem de săraci, iar tinerii nu par a dori să rămână pentru familii, ci merg acolo unde sunt banii. Sigur, românii au tendinţa să spună că valul de migraţie a fost generat de Uniunea Europeană. Însă nu Uniunea e cauza. Tinerii văd la televizor cum e viaţa în afară, vor să trăiască mai bine… Şi, oricum, românii au migrat cu zeci de ani în urmă, încă dinainte de Primul Război Mondial, în Statele Unite. Fiica mea vitregă tocmai s-a căsătorit în Chicago, iar acolo e o comunitate de români care s-a stucturat încă înainte de Primul Război Mondial. Au o biserică ortodoxă, vorbesc limba română… Sigur, eu n-o s-o vorbesc! Când o fac… e groaznic! După 13 ani, mi-e şi ruşine. Însă cred că e din cauză că, pe când eram în armată, am căzut foarte rău şi m-am lovit la cap. Probabil că mi-a fost afectat centrul nervos al învăţării! Râde, apoi adaugă, şoptit: „Nu ştiu dacă asta e, însă eu o folosesc ca pe o scuză!”
„- Ce cauţi la Deva?” „- O nevastă!”
A ajuns la Deva, venind aici pentru a însoţi, de Crăciun, un prieten: un român de origine germană care avea ceva afaceri pe la Brad. Rămas singur pentru o vreme în oraş, a intrat într-un bar, la Deva. Şi-a comandat ceva, iar barmanul l-a întrebat: „Hei, şi ce cauţi pe aici!” „Ce să caut? O nevastă!”, a răspuns Kevin şugubăţ. Numai că barmanul l-a luat în serios şi i-a spus că ştie o doamnă divorţată, cu doi copii, care ar fi numai potrivită pentru el! I-a cerut un e-mail, iar Kevin nu s-a codit. I l-a scris pe un bileţel şi aşa a început să corespondeze cu… copiii Adrianei. „Haide, mama, de ce nu vrei să încerci?!”, spuneau ei. În cele din urmă, Adriana a cedat: „Ştiţi, de când l-am văzut am simţit aşa… că e un om bun. Cumsecade. Kevin e un partener de cursă lungă! N-o să te lase niciodată la greu!”, mărturiseşte soţia.
Cea mai bună alegere: „Însurat cu o româncă!”
Avea 45 de ani când a cunoscut-o pe Adriana şi era, cum s-ar spune, un burlac convins: „Făcusem eu vreo două-trei cereri în căsătorie, dar cum fetele m-au refuzat, şi bine au făcut (!), m-am hotărât să nu mă însor niciodată. (râde) Nu poţi să ai întotdeauna ce vrei sau… ce crezi că vrei. Mai mult, cred că unele poveşti de dragoste sunt alimentate de alcool. Întâlneşti o fată într-un bar şi îţi spui: Uite, asta e jumătatea mea! Ei, nu e chiar aşa… Astfel că am aşteptat… Şi am întâlnit femeia perfectă aici, la Deva. Doi dintre fraţii mei, Kieron şi Peter, s-au căsătorit cu fete irlandeze, Anthony s-a căsătorit cu o rusoaică şi, desigur, eu am făcut cea mai bună alegere şi m-am însurat cu o româncă”, se amuză Kevin. Se dusese la un dentist, la Brad, iar acolo primise o invitaţie la nuntă: „În timp ce stomatologul îmi lucra la dinţi m-a chemat la nunta fiicei, în iunie. Am venit, din nou, în România şi m-am dus la nuntă însoţit de Adriana. Pfff! A fost o nuntăăă! Nu se mai termina! La noi, pe la ora 12 sau unu noaptea, gata, lumea pleacă acasă! Aici nu: încă un fel de mâncare, dans, apoi încă un fel, dans şi… tot aşa, până dimineaţa!”
Fuga după profit ucide bucuria
Dacă-l întrebi ce-i place aici cel mai mult o să spună că natura, vremea şi sensibilitatea oamenilor. Pe de altă parte, spune că, dacă la Deva proprietarii barurilor sunt interesaţi mai ales de profit rapid, la fel ca majorit
atea tinerilor, în Irlanda întâlnirea în pub-uri era o adevărată întâlnire de famile: „Uneori, când veneam în permisia de sfârşit de săptămână, îi spuneam mamei că mă duc să iau ziarul şi nu mai veneam două zile – glumeşte soldatul Ryan. Mergeam cu prietenii în bar, la ora 11 noaptea se închidea, dar noi continuam să sorbim pe ascuns, să nu dea peste noi poliţia”, râde englezul-irlandez. „Era aşa… o chestie… ca şi cum am fi fost o mare familie, iar barurile erau afaceri de familie de 50-80, poate chiar 100 de ani. Aici, la Deva, însă, observ că patronii sunt interesaţi mai ales de profit: să vândă cât mai mult şi cât mai repede!”
Ryan, învăţat cu viaţa la ţară
Pe de altă parte, deşi foarte săraci, românii au un foarte bun simţ al umorului. „Îmi aminteşte de irlandezi, în perioada noastră de criză economică. Indiferent cât de săraci eram, întotdeauna se găsea un ceai şi un sandviş pentru cineva venit în vizită…” De altfel, el însuşi ştie ce e greul: când s-a mutat cu familia în Irlanda, de unde era tatăl său, a constatat că nu aveau baie în interior, nici reţea de apă, iar ca să aducă apa de băut pentru familie, trebuia să meargă pe jos doi kilometri, până în oraş. Complet diferit, faţă de satele britanice, care se bucurau, deja, de toate aceste facilităţi. A dus-o şi pe Adriana în Irlanda, la el acasă, într-un concediu de trei săptămâni. Hunedoreanca râde: „Din 21 de zile, cât am stat, 20 a plouat! A fost ceva de necrezut, căci o astfel de vreme era ceva neobişnuit şi pentru ei! Nu mai plouase aşa de zeci de ani! Totul era frumos şi verde, dar a plouaaat!”
Cum „a ajuns” Ryan evreu
După ce mama lui a fost, cumva, forţată să treacă la catolicism când s-a căsătorit, Kevin a ajuns să fie convins că religia e o simplă chestiune de bani: „Eu am o filosofie simplă de viaţă. Nu merg la biserică: mama era englezoaică evanghelică, iar episcopul din Nottingham i-a spus că toţi copiii ei vor fi catolici, indiferent că ea vrea să-i înveţe şi despre alte religii, ca să aibă de unde alege. Ai semnat actul, atunci vor fi catolici. Mie, ăsta mi se pare şantaj religios! Nu îmi place că, în ultimii 20 de ani, religia s-a transformat într-o afacere. Când eram acasă, îmi puneau plicuri în poştă, să plătesc nu ştiu cât săptămânal, pentru biserică. Iar eu scoteam plicurile şi le aruncam în stradă.” Vecinii erau şocaţi: „Bine, dar sunt pentru biserică!”, „Eu sunt evreu!”, le răspundea Kevin cu o mină serioasă, în timp ce, în interior, se amuza copios, spre stupefacţia lor.
„Mort” de două ori, din cauza unei pancreatite
A făcut, la un moment dat, pancreatită acută, iar inima i s-a oprit de două ori, încât medicii au fost nevoiţi să-l suresciteze cu electroşocuri. Abia după un an asistenta i-a spus: „Cred că ar trebui să ştii ceva: Când ai avut stopul acela cardiac, ai fost în moarte clinică!”, „- Mai bine nu-mi spuneai asta”, i-a răspuns Ryan. Zice că toată lumea îl întreabă şi l-a întrebat şi doctorul: „Ai văzut luminiţa de la capătul tunelului?”. „Luminiţa n-am văzut-o, însă am avut o senzaţie puternică de arsură! Probabil pentru că voi fi şef acolo, jos!”, râde, şugubăţ, Kevin, în timp ce arată spre podea. După care adaugă că febra pe care o făcuse era atât de mare, încât infirmierele au fost nevoite să-l împacheteze în pungi de gheaţă, pentru a-i reduce fierbinţeala.
Sub tirul gloanţelor, în sudul Libanului
Îţi arată, apoi, fotografii din Liban, acolo unde a luptat în foţele de pace ale Naţiunilor Unite. Avea doar 19 ani şi a stat acolo vreme de aproape şapte luni. Cui îl întreabă dacă, pe parcursul carierei sale militare de aproape 30 de ani, a ucis, vreodată, pe cineva, îţi va spune că asta e o întrebare asupra căreia nu va face niciodată comentarii. În schimb, va recunoaşte că s-a aflat sub tirul gloanţelor în sudul Libanului, iar acolo forţele irlandeze UNIFIL au răspuns întotdeauna cu foc, în caz de atac. Are o întreagă colecţie de medalii, insigne şi fotografii, adunate de pe la târguri, ori de la oameni gata să le arunce la tomberon. O cameră numai a lui, apoi fotografii înşirate la mansardă, pe un uscător de haine, pe canapele, două vitrine cu sute de medalii, insinge, un tablou cu Ecaterina Teodoroiu, cu luptători împotriva comunismului…
Cum să-ţi faci casa muzeu de istorie
Se amuză când îi aminteşti de filmul „Saving private Ryan” şi spune că 90 la sută din film a fost turnat în Irlanda, majoritatea soldaţilor din film au fost soldaţi ade
văraţi din Irish Reserve Force, care a fost solicitată şi pentru „Braveheart”, al lui Mel Gibson, iar doi dintre fraţii săi, Stuart şi Timothy, au fost, şi ei, actori. Cel mai important lucru pe care l-a făcut: desigur, activitatea pe care a desfăşurat-o în trupele de menţinere a păcii din Liban, dar şi lupta împotriva terorismului, pe graniţa Irlandei de Nord: “Noi trebuia să asigurăm paza poliţiştilor care controlau maişinile, astfel încât să nu treacă arme sau bombe, în condiţiile în care poliţiştii nu erau înarmaţi”. Are o mulţime de fotografii şi amintiri, unii dintre foştii săi camarazi de arme nu mai sunt printre noi… Din armată s-a retras în 24 octombrie 1997: mai bine de 21 de ani, încheiaţi, cu calificativul: „exemplar”! S-a lăsat, cu alte cuvinte, de armată. Dar armata nu s-a lăsat de el! Tocmai de aceea, soldatul Ryan şi-a făcut din propria casă un adevărat muzeu de istorie, cum spune soţia lui, Adriana, care-i este atât de dragă. A fost chiar premiat de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Hunedoara pentru colecţiile sale. A regretat vreo clipă faptul că şi-a vândut casa, pentru a se muta la Deva? Niciodată! A câştigat, dintr-o dată, o soţie iubitoare şi doi copii, o adevărată familie! Şi o vreme de care nu se mai satură, aşa că se grăbeşte să mai adauge câteva fotografii în reţelele de socializare. Aşa, ca să le arate prietenilor cât e el de împlinit!
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.