S-au privit şi acea secundă unică i-a convins pentru întreaga viaţă. El, un licean rebel, care pe vremea comuniştilor îndrăznea să chiulească în prima zi de şcoală. Ea, nou sosită de la „Pedagogic”, o fată retrasă, care, după ce l-a zărit, şi-a spus: „Ăsta este!”. Era anul 1978, aveau 17 ani când s-au cunoscut, iar acum Monica şi Willi se iubesc chiar mai mult decât în acea primă zi, când dragostea le-a împletit cursul vieţii.
„Acum o sută şi ceva de ani…”, începe Willi povestea, cu un zâmbet larg pe faţă.
Era elev în clasa a XI-a şi a lipsit sâmbăta, în prima zi de şcoală, aşa că totul s-a întâmplat într-o zi de luni. Stătea în faţa Liceului Energetic din Deva şi un coleg i-a arătat-o pe fata cea nouă: „Aşa am rămas timp de o oră, neclintit în faţa scărilor cu imaginea ei în faţa ochilor. În pauză, m-a „trezit” un coleg şi m-am dus în clasă. Erau aranjaţi deja în bănci câte trei. Ea stătea cu încă o tânără şi un băiat. M-am dus la el şi i-am spus direct că dirigintele mi-a zis să stau acolo. Eram fermecat!” Din acea clipă, au numărat împreună viaţa. „Eu eram mai timidă, nu aveam nicio treabă cu băieţii, dar pe el l-am privit şi de atunci am înţeles: m-am întors, l-am văzut în spate, am simţit scânteia şi m-am hotărât: „Ăsta este!”, spune Monica şi ne asigură că profesorii le pot oricând confirma povestea: „Profesorii nu erau de acord cu relaţia noastră, se vedea că eram împreună, că trăim ceva special, doar dirigintele ne-a susţinut. Teodor Diaconu era un om extraordinar”, îşi aminteşte femeia care acum îşi poartă senin părul alb, care îi dă un aer fragil, de ghiocel. Le stă bine aşa, împreună: ea delicată şi calmă, el, puternic şi hotărât, cu o privire care l-a ajutat cu siguranţă să ajungă unul dintre cei mai buni dresori canini din ţară. Povestea lor este demnă de un roman de dragoste: „În acea primă zi am condus-o acasă şi, de la Liceul Energetic până la cel de Chimie, i-am spus că o iubesc şi că va fi soţia mea! Asta se întâmpla acum 38 de ani, după vreo 400 de paşi. Mă gândesc acum că mi-a luat cam mult… Doi ani am făcut naveta ca să o duc până acasă. Eu stăteam în zonă, pe la Astoria, dar mergeam cu ea, peste linie, în fiecare zi. Mi-am luat şi abonament la autobuz.”
Zbor deasupra vieţii
După doi ani de liceu, Monica şi Willi au dat admitere la inginerie, la Cluj-Napoca. El a intrat, ea a picat şi a fost nevoită să rămână la Deva. Pentru alţii, povestea s-ar fi oprit aici, nu şi pentru ei: „Am intrat la TCM şi, pe acele vremuri, trebuia să faci nouă luni de armată înainte de facultate. Eu am fugit din armată ca să mă logodesc cu Moni. Fugeam tot timpul să mă văd cu ea! Tatăl ei s-a luptat să ne despartă şi ea a decis să plece de acasă. A stat la un cămin, în Deva, vreo doi ani şi s-a angajat ca electrician la Mintia, ca să mă ajute cu facultatea. La Cluj, eu am fost primul student căsătorit din an şi nu ştiam cum să fac să stăm mai mult împreună: veneam la facultate doar luni seara şi vineri eram înapoi, la Deva. Două zile nu serveam cursuri! Pe urmă, când am absolvit facultatea, am decretat că doar eu o să lucrez şi ea va rămâne acasă. Aşa e în familia Landt!” Proaspătul inginer Willi Landt a fost repartizat la Târgovişte: „Ne-am dus împreună. Era în 1986 şi acolo l-am prins şi pe Ceauşescu într-o vizită, când a spus că vrea să facă acolo a doua capitală a ţării. După doi ani, „fugeam” în Baia Mare. De fapt, fata noastră, Helga, s-a născut acolo, dar a fost concepută la Deva, când eram în drum spre nouă locuinţă. De asta şi spune ea că este deveancă”, povesteşte Willi, care avea deja din ultimul an de facultate un câine, un boxer, Carla, iar la Târgovişte înfiinţase un club de dresaj canin. La Baia Mare, a pus bazele Asociaţiei Chinologice.
Mecanica iubirii
După un an, familia se întoarcea în Deva şi Willi a renunţat la inginerie şi la mecanică, dar şi-a deschis o editură. Au rămas aici până în 1997, când au decis să plece la Arad pentru ca, după patru ani de germană, Helga să îşi poată continua studiile în această limbă. Aveau de gând să plece din ţară. „Am cochetat două săptămâni cu ideea de a ne muta în Arad, Monica mi-a spus că este de acord dacă renunţ la activitatea chinologică, la câini şi dacă ne mutăm până începe şcoala. În câteva zile m-am interesat la Arad de condiţii, de şcoli, am întrebat de locuinţă. După ce Monica a zis „da”, am ieşit pe terasă, am fumat trei ţigări, m-am uitat la padocurile goale ale câinilor, m-am hotărât şi am chemat tirul firmei la care eram asociat. Am început să împachetăm în condiţiile în care în frigider aveam mâncare făcută dimineaţa. Până seara, am încărcat tot şi am dormit la ai mei, iar dimineaţă am plecat cu trenul la Arad. Acolo, ploua torenţial: am cumpărat o umbrelă din gară şi aşa am dus-o pe Helga la şcoală, în prima zi! După ore, altă surpriză. Asociatul meu plecase cu tirul la Sibiu, cu toate lucrurile noastre înăuntru. Nu aveam nimic, nici haine, nici casă, eram plouaţi… Am ajuns toţi trei într-un bar, la cafea. Dumnezeu ne-a ajutat însă întotdeauna. În acea zi am găsit o casă superbă şi… asta a fost! Suntem unici, nu?”, întreabă Willi Landt, care experimenta economia liberă. Aveau magazine şi depozite în Arad şi Timişoara, plus că devenise partener la o fabrică de avioane ultra uşoare. La Arad, a început şi povestea Aikido: „Mama venea cu mine la sală. Am tot tras de ea şi eu şi sensei Iulian Perpelici ca să ni se alăture. În anul 2000, mama a urcat pe tatami, eu m-am lăsat, dar ea a continuat. Apoi, la o vizită în Olanda, a aflat că sensei este unul dintre cei mai buni aikidoka din Europa”, povesteşte fata familiei Landt. Monica Landt începea să practice Aikido la 40 de ani!
Pledoarie pentru Aikido
În 2011, familia Landt revenea la Deva şi pentru că aici nu exista niciun loc unde se practica Aikido, Monica a fost nevoită să îşi deschidă propria sală. Aşa a apărut ACS Sakura Aikido Aikikai Deva, iar prima sală pentru practicarea acestei discipline se deschidea în 2013, la Colegiul Naţional Sportiv Cetate Deva. „Am ales Aikido pentru că această artă, pe lângă exerciţiul fizic, te ajută în evoluţia spirituală. Pe de altă parte, înveţi foarte bine să te controlezi, înveţi să te cunoşti şi să-ţi foloseşti energia interioară”, spune sensei Monica Landt. Acum, elevii Monicăi se antrenează la Sala Sporturilor: „Nu există la noi limită de vârstă, ci doar una care ţine de propriile puteri”, spune Monica, cea care conduce dojo-ul „Floare de cireş”, care funcţionează la Deva sub egida Fundaţiei Române de Aikido Aikikai. Fiecare oră de antrenament este un test de voinţă, unul în care eşti nevoit să îţi atingi limitele şi să le depăşeşti. Fiecare luptător trebuie să muncească din plin şi să ducă lupta în primul rând cu el însuşi. „Sportul îţi crează o stare de bine. Aikido este o artă marţială destul de nouă, dar nu se rezumă doar la exerciţiul fizic, ci este şi o filozofie care ţinteşte evoluţia spirituală. Este o artă marţială care nu foloseşte forţa, ci gândirea. Aikido îţi schimbă mentalitatea, trebuie să fii energic, să ai tonus bun, te învaţă să îţi relaxezi corpul, să îţi creezi stări de bine şi îţi găseşti pacea şi liniştea interioară. Eu am avut noroc în Deva: de la început, am avut la sală mulţi participanţi. În martie, avem patru ani de când funcţionăm şi am practicanţi pe care i-am adus la centura maro, lucru de care sunt mândră. Oamenii mei absorb ca buretele tot ce îi înveţi”, spune Monica; ea a strâns deja 15 ani de când practică Aikido.
O iubire mare cât viaţa
Monica Landt spune că practicarea Aikido i-a ajutat familia de-a lungul vieţii: „Willi e altă fire faţă de mine, eu am mai multă răbdare, el este mai impetuos. Acum el practică mai puţin, dar, la Arad, mergeam toţi trei la sală. Willi este un romantic şi un visător, eu sunt mai realistă şi mă manifest mai greu. Suntem diferiţi – el e Scorpion, eu sunt în zodia Capricornului -, dar nu ne-a fost deloc greu să trăim această iubire, timp de aproape 40 de ani. Practic, noi nu am fost niciodată soţ şi soţie, ci mereu prieteni. Nu ne-am îngrădit, nu ne-am restricţionat, ci am avut acea libertate frumoasă, în limita bunului simţ”, mărturiseşte femeia, o femeie pentru care bărbatul care i-a stat alături a numărat zilele de fericire: „Moniki, au trecut exact 14 mii de zile din clipa în care te-am văzut prima dată şi atunci ţi-am spus că m-am îndrăgostit de tine şi vei fi soţia mea. Ce nu ţi-am spus atunci e că va veni o zi în care inimile noastre vor bate la 8852 km, dar între ele nu e nicio depărtare”, îi scria Willi Landt, în luna octombrie 2016, Monicăi după ce i-a oferit drept cadou participarea la Congresul Mondial Aikido în Japonia. Cei doi sunt convinşi că sunt suflete pereche, că se ştiau de multă vreme, s-au găsit în această viaţă şi se vor căuta şi în cele viitoare: „Noi am avut noroc să avem o relaţie care curge de la sine. Poate vă vine greu să credeţi, dar îmi amintesc că atunci când l-am cunoscut eram atrasă până şi de mirosul lui, momentul a fost cumva legat de instinct. Cine ne cunoaşte ştie că puţini trăiesc aşa ceva, am dus totul frumos, am întâmpinat binele şi răul împreună. Eu nu pot să îmi imaginez viaţa fără el, suntem veşnic îndrăgostiţi”, te lămureşte Monica. Şi cum să nu crezi asta când, după atâta amar de ani, Willi i-a scris aşa: „Porumbei în kimonouri/ deseneaza pe cerul/ celei de-a 38-a ierni/ o poveste de iubire./ Sufletul rămas în kamae/ se înclină în faţa ta/ sensei al vieţii mele/ ce mi-ai dăruit o stea/ în care suntem/ eu, tu şi dragostea.” Poveste celor doi este una care sfidează matematica: „Noi suntem unul de la 17 ani!” 
Aşa părinţi, aşa fiică
Helga are 26 de ani şi a moştenit talentul tatălui ei pentru dresaj canin. Împreună au grijă de „educaţia” celor zece căţei, fac antrenamente şi au grijă şi de „clienţii” din pensiunea canină pe care o au în Deva. Veteranul lor este „Vis”, singurul ciobănesc german al familiei care este, de altfel, şi multiplu campion naţional la salvare, în timp ce alte două căţeluşe, Carla şi Sara, două malinois, sunt antrenate şi ele pentru salvare. Helga are însă şi o pasiune pentru fotografie şi a reuşit să primească „Premiul special al juriului” la Salonul Internaţional de Fotografie de Presă de la Deva. A crescut cu povestea incredibilă a părinţilor: „De mică mi-au povestit ce s-a întâmplat. Dacă nu i-aş cunoaşte, aşa ceva mi-ar părea imposibil. Eu îi văd zi de zi cum trăiesc şi ştiu că sunt un caz special. Eu nu am trăit însă aşa ceva”, mărturiseşte tânăra. Helga este prima hunedoreancă ce a pus în scenă o piesă de teatru cu căţei, după ce şi-a costumat căţeluşa, pe Carla, în Scufiţa Roşie şi a învăţat-o să adune flori şi să le strângă în coşuleţ. L-a urmat pe tatăl ei care este un pionier în dresajul canin din ţară. Din 1989, este instructor de dresaj şi, timp de zece ani, a reprezentat România în toate cele cinci comisii mondiale de dresaj. Willi s-a retras acum doi ani, dar a rămas arbitru internaţional pentru toate disciplinele: „M-am retras după ce mi-am văzut visurile împlinite. Am şapte titluri naţionale de dresaj şi unul dintre căţei, Argus, a fost campion mondial. În 2004, am introdus în ţară conceptul de terapie asistată de animale şi recent m-am gândit să aplic principiile Aikido şi în dresajul canin. Lucrez deja la o carte care va apărea în acest an şi se numeşte „Aiki-Dog”. Pregătesc şi un nou teren de dresaj canin în Deva, alături de o pensiune pentru cai. Nu te plictiseşti niciodată la noi.”
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.