S-au apucat de agricultură în urmă cu 14-15 ani, mai mult în joacă şi din drag de grădinărit. Astăzi, familia Mistău are 1.600 de metri pătraţi de solarii într-un sat de munte, unde cultivă roşii, castraveţi, ceapă, usturoi, salată, ridichi şi dovlecei. Mai mult, cei doi spun că solariile li se par mici, că vor să mai facă încă de două ori pe atât şi adaugă că, fără îndoială, se poate trăi decent din munca asta.
Au început cu un solar de numai 10 metri pătraţi: cât o cameră mai mititică. Astăzi au mai multe solarii, care se întind pe o suprafaţă de 160 de ori mai mare! Însă nu au de gând să se oprească aici.
Vor să ajungă la 5.000 de metri pătraţi de solarii: o jumătate de hectar, cu plante îngrijite ca în reviste. Însă pentru asta ar avea nevoie de cel puţin 100.000 de euro. Suma le-ar permite să amenajeze solarii adevărate, profesionale, din metal. Traian, fiul lor, are 14 ani, iar visul lui e să ajungă medic: „Dacă asta e dorinţa ta şi vei reuşi, foarte bine. Dacă nu, noi o afacere pe picioare tot îţi lăsăm”, i-au spus Ramona şi Daniel Mistău. Primul solar mai măricel pe care l-a construit chiar Daniel l-a costat cam 3.000-4.000 de lei: lemnul şi folia. Îl va ţine, probabil, cam zece ani, până când vor putrezi pilonii de susţinere. Neapărat una de calitate, făcută să reziste sub razele soarelui, în vânt, temperaturi de minus 20 de grade, dar şi sub greutatea zăpezii. Daniel Mistău spune că tehnologia e atât de performantă, încât anumite tipuri de folie sunt garantate să reziste chiar şi 30 de ani!
Fermier pasionat, specialist electrician
Cu răbdare şi pricepere, Daniel Mistău le-a construit, pe toate, de unul singur. Lucrează la C.F.R., fiind specialist la capitolul electrificare. Însă pasiunea lui l-a transformat într-un fermier priceput la toate. „La mine – o fost pasiune! Am luat-o ca pe un hobby. La început am făcut un solar, apoi două… Mi-am cumpărat o carte, apoi a fost Internetu’… Am ajuns profesor! (Râde,) Mie-mi zic ăştia profesoru’, pe aici! Şi solariile, singur le-am făcut! Nu mi-o ţinut cineva nici măcar un cui să bat la un lemn. Însă nu punem legume doar în solar: anul trecut am avut 5.000 de fire de varză afară, fasole! Cum nu! Arpagicu’ acum răsare: va fi numai bun pentru Paşte şi luna mai. Aici toată vara am avut: dovlecei, fasole…”, îţi arată Daniel cu mândrie rezultatul muncii lui.
Roşii Marissa, legume Madona
„Când am făcut prima oară, acum 15 ani, nu aveam eu habar de roşii olandeze. Nici solarii nu aveam. Le-am pus direct afară. Cum am făcut? M-am dus la Orăştie, le-am adus, le-am plantat, le-am crescut şi după aia m-am dus la piaţă. Ţin minte că roşiile olandeze erau un leu, iar eu, pe ale mele româneşti, le dădeam cu 30 de bani. Doamna de lângă mine zice: „Băi, băiatule, dacă vrei să vinzi roşii, să pui roşii Marissa!” Mă duc în Timişoara şi m-am dus acolo, lângă Gară, la Iozefini, un magazin de seminţe olandeze. Erau şi Marissa şi am luat şi eu! Totuşi, roşie şi bună şi tare, nu se poate! După aia tot seminţe de import am cumpărat: Marissa, Madona… Le puneam în borcane, cu un pic de apă, cu etichete, să pleznească. Aşa am ajuns să mă întrebe rudele: „- De ce le pui, măi, Dani, nume de fete?”
Cea mai bună legumicultoare
Doamna casei recunoaşte că pentru ea a fost o întreagă aventură: „La început, nu ştiam să fac nimic. Apoi, am început să învăţ şi a început să îmi placă. Singura problemă acum e înfăţişarea: pentru că lumea se uită foarte mult la felul cum arăt. Ei nu înţeleg că poţi să munceşti pământul, iar apoi să te speli, să te îmbraci frumos şi să te aranjezi, când mergi cu marfa în piaţă. Mie îmi place foarte mult să lucrez la grădină, altfel nu aş mai face nimic. Dar, după ce am terminat, mă duc acasă, îmi fac un duş, o manichiură, o pedichiură… Îmi place şi să mă îngrijesc!”, spune Ramona Mistău, amuzându-se cât de mult o ajută unghiile îngrijite la copilitul roşiilor. „Vă rog să mă credeţi, nu există niciunde, în Puiu’ ăsta (n.r. localitatea Pui) o femeie care să planteze mai bine şi mai repede ca Ramona, care-i venită de la oraş!”, se grăbeşte să confirme, Daniel.
Doi în unu: muncitor şi „patron”
Ramona Mistău a renunţat la serviciile pe care le-a avut, pentru a deveni propriul angajat, dar şi propriul stăpân, pe terenurile moştenite de soţul său, Daniel, în comuna Pui. A lucrat şi aici şi peste graniţe, însă în cele din urmă a decis să revină acasă şi să dezvolte mica afacere a familiei: „Într-adevăr, nimeni nu zice, străinul îţi dă o mie de euro, dar te munceşte pentru banii ăia!… Eu lucram de la ora 9 dimineaţa, până la miezul nopţii, în fiecare zi, şi câte două săptămâni, fără întrerupere. Nu aveam o singură zi liberă! Eram ca şi drogată! Dacă în România s-ar munci cum se munceşte în afară, am fi… departe! Păi, noi, în România, vrem doar să tragem mâţu’ de coadă. Da’, iei 800 de lei, da’ nici nu se munceşte! Noi găsim foarte greu pe cineva să ne ajute! Şi, pe de altă parte, pe 
mine, ca fermier, orice lucru mă costă. Întotdeauna, până produc, trebuie să fac cheltuieli. Ne costă seminţele, e munca, apoi transportul la Hunedoara şi înapoi, mesele din piaţă, pentru care se organizează licitaţie… Este greu, pentru că tocmai asta te omoară, piaţa. Intenţionăm, însă, să accesăm un proiect care ne-ar asigura 15.000 de euro. Am mai derulat unul, însă în baza lui nu am primit decât 1.500 de lei anual, vreme de cinci ani. Ne dorim ca, într-o zi, afacerea noastră să ajungă mult mai departe!”
Doar seminţele costă câteva mii de lei
Pe seminţe cei doi plătesc, adesea, şi câteva mii de lei, în funcţie de soiul de legume. Le comandă pe Internet şi le primesc prin curierul rapid. Sămânţa nu este românească, pentru că soiurile româneşti, spun producătorii, din păcate, nu se mai caută. „Roşiile româneşti se înmoaie foarte repede, aşa că nimeni nu va dori să le cumpere. Oamenii au nevoie ca roşia să fie şi tare, şi frumoasă, să ţină şi două săptămâni, să fie şi dulce… De fapt, nimeni nu mai pune roşii româneşti… Poate doar o bunicuţă la o mie, care să mai aibă trei kilograme de roşii româneşti. Pe mine, spre exemplu, sămânţa de roşii pentru vreo 2.000 de fire, cu pământ cu tot, mă costă 1.000 de lei. Pentru sămânţa de castraveţi am plătit 550, iar pentru cea de dovlecel, 100 de lei. Omului i se pare mult 1 leu o legătură de ceapă, dar nu se gândeşte câtă muncă e de când cumperi tu arpagicu’, îl p
ui în pământ, îl pliveşti, îl sapi, îl aduni, îl cureţi şi-l duci la piaţă”, explică Daniel Mistău. Pe de altă parte, cei doi spun că o altă variantă ar fi aceea ca hunedorenii să le cumpere produsele direct de acasă: „Oamenii ar trebui să înţelegă că suntem la un pas distanţă şi că pot să vină să îşi ia, direct din grădină, tot ce le place. La Cluj aşa se face: omul îţi dă comanda cu ce doreşte: atâtea kilograme de roşii, atâtea de ceapă, ridichi, atâtea bucăţi de salată, în fiecare săptămână. Tu le iei din grădină şi i le duci, proaspete, într-un coş. Pe de altă parte, nu pot spune că nu suntem mulţumiţi. Îmi amintesc numai de toamna asta: pe aici, prin jur, îngheţase şi eu în noiembrie aveam roşii de stătea lumea la coadă! Aşa de buunee şi duulci! Toţi au zis: cum, mă, faceţi voi roşiile astea la munte? Da, uite că le facem!”
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.