Colegiul “Decebal”, întâlnire peste generaţii

Vă mai amintiţi profesorii din şcoală, educatorii şi tovarăşa (ori doamna) învăţătoare? Muncile agricole, treapta de la admitere, comentariile literare şi tezele? Câţiva elevi ai Colegiului Naţional Decebal din Deva au convocat la o lecţie deschisă foşti profesori ai liceului din anii ‘60 – ‘70. Cu zeci de ani de experienţă în urmă şi generaţii întregi trimise pregătite către viaţă, dascălii le-au povestit adolescenţilor despre vremuri demult uitate ai şcolii româneşti. 

“Vrem să facem un film documentar despre istoricul liceului nostru, aşa că ne-am gândit ca pentru perioada – să zicem comunistă, din trecutul apropiat – să-i invităm pe aceşti domni profesori să ne povestească întâmplări, amintiri cu şcoala noastră”, spune Francesca Iordache, una dintre elevele Colegiului Naţional Decebal (CND). Adolescentele vor transforma amintirile vechilor dascăli într-un film document despre trecutul liceului lor, înainte de Revoluţie: “Ne aşteptăm să aflăm atât lucruri care s-au petrecut pe vremea aceea, cât şi să ne facem o imagine generală despre acele vremuri, amănunte despre ce materii se predau – lucruri pe care nu le putem afla de la oricine”, explică Ruxandra Negruţ.

Colegiul Naţional Decebal din Deva s-a înfiinţat în 1871 şi, peste timp, a devenit unul dintre cele mai apreciate din ţară. La întâlnirea cu copiii au venit dascăli recunoscuţi pentru excelenta lor pregătire şi conduita morală de excepţie: profesorul de matematică Iosif Dascăr, profesorul de limba română Cornel Cismaş şi profesorul de educaţie fizică Iosif Reichenauer. Toţi îşi amintesc cu drag de liceu şi, mai ales, de copiii pe care i-au pregătit. “Dacă fetele care ne-au chemat aici spun că este şcoala lor şi eu spun că este liceul meu, de care m-am legat sufleteşte, mai ales că, atunci când am venit, ne-am regăsit aici colegi de facultate: profesorul Dumitru Susan şi doamna Silvia Gribincea. Noi am format nucleul catedrei de limba română la Liceul Decebal. Amintirile-s frumoase, lucram mult, aveam material uman bun, “aluat bun” cum se zice, şi a trebuit ca şi profesorii să fie la înălţime. Satisfacţia este că liceul acesta, de când îl ştiu, s-a păstrat în top, în fruntea liceelor din fosta regiune Hunedoara şi apoi din judeţ”, crede decanul de vârstă, Cornel Cismaş, care adaugă: “Unde elevi-s buni, profesorii trebuie să fie şi mai buni”.

Pepiniera de studenţi

Povestea dascălului de română, unul dintre cei mai buni, începe devreme, la mijlocul secolului trecut: “Am ajuns la Liceul Decebal în 1955, când am venit în Deva. Eram şeful secţiei învăţământ la municipiu, pe urmă am trecut la regiune – aproape 13 ani – şi, în toată această perioadă, eu am avut tot timpul câte o clasă, ca să ţin legătura cu catedra. Efectiv, din ’71, am trecut la catedră, pentru că, între timp, am lucrat şi în Ministerul Învăţământului şi am rămas în liceu până în 1988, înainte de Revoluţie când m-am pensionat”. De-a lungul timpului, a învăţat sute de elevi, care apoi au devenit celebri în mai toate domeniile, lucru confirmat de cel considerat cel mai bun profesor de matematică al vremii, Iosif Dascăr: “A fost o treabă bună – am avut copii care s-au realizat foarte bine – profesorii universitari pregătiţi de mine deja au început să iasă la pensie ca şi cadre universitare. Mulţi lucrează în străinătate, în domeniul energiei atomice, în Statele Unite conduc lucrări la NASA, inventatori în domeniu – chestii din astea mari… Unii au făcut electronică aplicată în medicină şi au rezultate spectaculoase”. Rezultatele nu au venit însă uşor: “Decebal” era recunoscut pentru concurenţa dură între copiii care umpleau caietele cu probleme rezolvate din culegeri groase ori “Gazeta Matematică”, ca “muncă suplimentară”: “Eu am avut şansa să lucrez la o şcoală bună, unde, de la început, era o selecţie deosebit de grea. Erau şase-şapte licee bune şi aici era prima alegere. Am lucrat cu copii buni, excepţionali. Aveam clase care, la admiterea în facultate, – că acesta era criteriul de apreciere –, intrau 21 pe locurile unu, doi şi trei. Din 25 de elevi în clasă! Şi erau pe unu, doi şi trei, primul era tot dintre ei. La facultăţile din Timişoara se ştia – calculau câte locuri au, numărau câţi sunt de la Decebal şi ştiau câte le rămân şi câte-s ocupate deja. În mulţi ani, media de intrare era peste 9,50, iar probele se dădeau două din matematică, plus una de fizică. Şi ei nici nu aveau emoţii, aşa pregătiţi se duceau”.

Dascălul, ca model

Accentul în acele vremuri se punea foarte mult la liceele teoretice pe “pregătirea ştiinţifică” – zbârnâiau elevii la matematică, fizică şi chimie: “Toată lumea îşi făcea bine treaba, iar munca la clasă nu era deloc simplă”, îşi aminteşte profesorul de matematică. Unui “decebalist” i se cereau note bune la toate materiile, note care nu se obţineau uşor: elevii – utecişti, pe acea vreme – “înghiţeau” zeci de pagini de teorie, umpleau pagini întregi cu probleme corectate ori la clasă ori de profesorul de la care luai ore, după clasă, citeau bibliografia “obligatorie” pentru literatură, se descurcau excelent şi la istorie şi la geografie – ”orientaţi în spaţiu şi timp”, se glumea în liceu.

Erau vremurile în care profesorii erau încă repere morale şi modele pentru tinerii în uniformă: “Eu şi cu domnul Dascăr venim din aceaşi zonă: el de la Balşa, eu de la Gelmar. Eu am făcut liceul la Orăştie şi acolo l-am cunoscut pe profesorul pe care l-am avut model toată viaţa, este cel care a pus temelia liceului din Orăştie, în 1919, profesorul Aron Damian”, povesteşte dascălul de română. Alături de colegii săi, Cornel Cismaş face parte din generaţia dascălilor cu vocaţie pentru meserie, conştienţi de influenţa pe care omul de la catedră o are asupra celor din bănci: “Au trecut atâtea generaţii prin faţa noastră… În cartea mea de muncă sunt trecuţi 41 de ani”, numără profesorul de sport, Iosif Reichenauer: “A fost o mare onoare să ajung la acest liceu, unde am lucrat peste 30 de ani, după cei zece ani la Inspectoratul Şcolar, din 1960 până în ’70. La revenire, am organizat centenarul liceului. Chiar m-am uitat peste lista profesorilor de educaţie fizică, eu am fost al 25-lea, ceea ce e o performanţă faţă de alte licee mai noi”. Chiar dacă au avut funcţii în inspectorat sau minister, nu au renunţat niciun an la orele cu elevii, pentru că vechii dascăli ştiu foarte bine un lucru, ignorat acum de unii: “Un profesor care pleacă de la catedră se descalifică, pentru că pierde legătura cu elevii şi programa”.

Din treaptă, în treaptă

Puţini ştiu că, în secolul 19, toţi locuitorii judeţului – români, maghiari şi germani – au acceptat să plătească un impozit suplimentar timp de 10 ani, între 1871şi 1881, iar banii s-au folosit pentru plata cheltuielilor legate de construirea şi dotarea unui spaţiu pentru noua şcoală, unică atunci în această parte a Transilvaniei. Liceul real din Deva s-a înfiinţat la 4 octombrie 1871 pe baza ordinului Ministerului Culturii din Budapesta. Iniţial, şcoala şi-a început activitatea într-o casă de pe actuala strada Mihai Eminescu şi doar în 1888 începe construirea noii clădiri. Între anii 1948-1970, liceul a dat 4.438 de absolvenţi, un număr triplu faţă de cel înregistrat între anii 1871 şi 1945.

În 1977, învăţământul de 10 ani devine obligatoriu şi cursul liceal se împarte în două trepte. “Era foarte greu să intri în acele vremuri la Decebal, concurenţa era cea mai aprigă din judeţ, atât datorită numărului mare de concurenţi pentru un loc, cât şi pentru pregătirea bună a celor care îndrăzneau să candideze”, îşi aminteşte un absolvent. Şi să nu credeţi că odată devenit “decebalist” puteai răsufla uşurat până la sfârşitul ciclului de învăţătură – în acele vremuri exista un hop şi mai greu decât “treapta întâi”: “Era greu şi atunci, dar peste doi ani, în treapta a doua chiar se înjumătăţeau locuri – pe vremea în care partidul decisese că nu mai avea nevoie de atâţia absolvenţi de învăţământ superior. Era luptă de-a dreptul”, povesteşte Iosif Dascăr care a lucrat, în “Decebal”, din ‘60 şi până în ‘96, mai bine de 30 de ani. Erau 10-11 clase paralele, chiar şi până la litera “J”. În acele vremuri, se făcea şcoală şi sâmbăta, iar elevii erau chemaţi nu doar la ore: “Existau orele de muncă patriotică, cu elevii căraţi cu autobuzul la munci agricole, era pregătirea sportivă, orele de PTAP (Pregătirea tineretului pentru apărarea patriei – n.red.) cu copiii îmbrăcaţi în uniforme albastre şi participarea la paradele cu care se marcau sărbătorile comuniste”. În plus, elevii erau folosiţi ca decor la vizitele “tovarăşului Nicolae Ceauşescu”: “Şi atunci cine să meargă cu ei? Tovarăşul profesor Dascăr, că are autoritate!”

Elogiul dascălului

Odată cu anul şcolar 1977-1978, liceul primeşte denumirea “Liceul de matematică – fizică Decebal”. Programa prevedea îmbinarea teoriei cu practica, iar planurile de învăţământ conţin discipline tehnice: desen tehnic, rezistenţa materialelor, ori tehnologia materialelor, toate făcute în detrimentul orelor de limbi moderne, ori de latină. Mai mult, o treime din numărul orelor unui an şcolar era instruire practică, în ateliere. “Înainte de ’89, am avut o catedră foarte grea, pentru că am avut ore foarte multe de sport şi, multă vreme, am fost numai doi profesori, pe urmă vreo zece ani am predat singur această materie la liceu”, spune profesorul Iosif Reichenauer. I-a fost greu să predea “sportul” într-un liceu teoretic, care nici nu avea baza materială pentru practicarea educaţiei fizice: “Am venit la o sală peticită, cu geamuri sparte, nici nu vreau să-mi amintesc… Încet, am adus paralelele, stativele de baschet care rezistă şi acum”. Încet, cu intervenţii “la partid”, cu bani strânşi de la elevi “în fondul clasei”, lucrurile s-au mai pus la punct: “Materialele erau repartizate de Ministerul Învăţământului. Îmi amintesc că am cerut un aparat de gimnastică şi, într-o zi, s-a creat mare agitaţie printre cei din conducerea liceului, care primiseră de la gară o hârtie prin care erau înştiinţaţi că trebuiau să meargă după un cal! Aşa scria pe hârtie şi administratorul cu directorul liceului, nu ştiau bieţii ce să facă”.

Pe lângă profesorul de matematică cu “autoritatea”, sarcina adunării şi antrenării copiilor la indicaţiile “de la partid” revenea profesorilor de sport: “Erau defilări de 7 Noiembrie, de 1 Mai sau în 23 August. La astea, se adăugau vizitele «tovarăşului». Venea în vizită pentru câteva ore şi te pregăteai cu o săptămână înainte. Îmi amintesc că pentru marşurile de 23 August era foarte greu să aduni copiii la şcoală – erau în vacanţă şi era greu să-i strângi la liceu. Ce să fac?

Le-am promis că le dau câte un zece. Defilau copiii de câte două-trei ori prin faţa tribunelor oficiale: dădeau prima tură, ocoleau, se schimbau rapid în sala de sport şi defilau în alte haine. Şi tovarăşii erau mulţumiţi, că erau mulţi şi era mai lung marşul!”.

Au fost vremuri grele pentru dascălii nevoiţi să facă voia comuniştilor, dar a fost şi timpul în care meseria de profesor era una apreciată atât de autorităţi, dar şi de elevi, îşi aminteşte Cornel Cismaş şi crede că cel mai bun exemplu este un moment din 1961: “Eram prins într-o şedinţă la sediul ministerului Învăţământului, care era condus atunci de Ilie Murgulescu care mie, care am văzut la treabă vreo zece miniştri, mi s-a părut cel mai bun şef pe care l-au avut dascălii. În timp ce vorbea, a primit un bileţel. A întrerupt şedinţa şi ne-a spus: «Vă anunţ că s-a realizat un eveniment epocal – primul zbor în Cosmos». Apoi, la masa de la Casa Universitarilor ne-a spus: «Ridic paharul în cinstea lui Gagarin şi a dascălilor care l-au învăţat carte». Mie îmi pare a fi cel mai frumos elogiu adus acestei meserii”.