Peşteana: O biserică cu ziduri romane ridicată pe o fundaţie dacică strigă după salvare

Trece aproape neobservată. O bi­serică de ţară aparent banală, care nu-şi lasă descoperită povestea decât dacă ai răbdare. Să cobori din maşină şi să-i pipăi zidurile vechi: splendide de­coraţiuni din piatră romană, mutilate, în cea mai mare parte, de o restaurare care a menţinut structura bisericii, dar care i-a acoperit, sub un strat gros de tencuială, tot miracolul dat de ve­chime.

Cum a devenit zeul dac Derzelas Sfântul Gheorghe

Laura Vesa şi Dacian Muntean menţionează, într-un volum dedicat obiectivelor turistice din Ţara Haţegului, că biserica, având hramul „Sfântul Ilie” (deşi actele parohiale vorbesc despre hramul „Pogorârea Sfântului Duh”), stă, de fapt, pe o fundaţie de pietre dacice, în timp ce zidurile sunt de provenienţă romană. De altfel, pereţii aceştia groşi de un metru şi atât de vechi sunt cei care îmbie la poveşti: undeva, în stânga, chiar la intrare, cineva a „mutat” din biserică în exteriorul acesteia, nici mai mult, nici mai puţin, decât pe celebrul cavaler trac din cultura pre-creştină. Călărindu-şi calul, animal psihopomp (care călăuzeşte sufletele morţilor) în mitologia românească, el l-ar fi înfăţişat pe primul zeu dac, Derzelas. Abia ulterior acestuia i-ar fi fost adăugată suliţa şi balaurul, devenind astfel icoana Sfântului Gheorghe, biruitorul.

O „Pisa” de Hunedoara, o biserică „doi în unu”

Un lucru este sigur: vechea biserică de la Peşteana, lipsită de datări certe, a fost ridicată prin refolosirea masivă, ca material de construcţie, a unor blocuri mari de piatră cioplită provenind din vechi ruine romane. Unele dintre acestea erau bogat decorate, astfel că biserica medievală are, astăzi, un aspect straniu, mai ales ca urmare a faptului că vechile decoraţii romane au fost acoperite în urma lucrărilor de „restaurare” făcute „după ureche”, cum spun sătenii. Turnul, foarte subţire, în comparaţie cu dimensiunile navei, aminteşte de biserica de la Ostrov. Cel mai probabil, după cum confirmă şi unele înscrisuri, acesta a fost adăugat ulterior. Valoarea lui, aşadar, nu pare a fi una prea mare şi nici nu ar fi, dacă pe la 1900 nu ar fi fost consemnată, la parterul lui, existenţa unui portal romanic. „Ciudăţenia” cea mai mare, însă, este „abaterea” de 5-6 grade a axului altarului, în raport cu cel al navei şi turnului, lucru care, spun istoricii, dovedesc că cele două corpuri de clădire au fost construite în perioade diferite.

Ochiul masonic, ochiul lui Dumnezeu

Anton Socaci, localnicul din Peşteana care a înfiinţat aici şi un muzeu al satului, spune că nucleul vechi al bisericii, altarul iniţial, datează, cel mai probabil, de pe la 1200. „Pictura este similară cu una pe care am regăsit-o într-una dintre bisericile din Serbia. Se spune, printre altele, că Iancu de Hunedoara l-ar fi primit pe Ştefan cel Mare, într-o vizită, în Transilvania. Iar domnitorul Moldovei ar fi început să construiască renumitele biserici şi mănăstiri, inspirat tocmai de frumuseţea bisericilor haţegane. În biserică se regăsesc influenţe bănăţene, în acele brâie de pe cupolă, dar şi un mic simbol al masoneriei, tringhiul cu ochiul acela, atoatevăzător”, susţine Anton Socaci, mare pasionat de istorie şi mitologie. Preotul paroh al bisericii din Peşteana, Ioan Costea, spune însă că, cel mai probabil, autorii „simbolului masoneriei” nu au făcut altceva decât să plaseze, deasupra tuturor credincioşilor, un vechi simbol creştin, ochiul lui Dumnezeu, Atotvăzătorul. Acesta a încetat să mai fie folosit în pictura creştină, după ce încărcătura lui simbolică originară ar fi fost compromisă, prin preluarea şi utilizarea lui de către lojele masonice.

Biserică ortodoxă, cu pictură 100% catolică!

„Eu sigur ştiu mai puţin decât domnul Anton Socaci. Şi pentru că am venit de curând, şi pentru că încă nu am ajuns să studiez foarte bine documentele bisericii. Există un loc în biserică, iar el demonstrează că aceasta a fost ortodoxă, la un moment dat: pictura veche care se păstrează doar aici, în partea stângă. Restul picturii care este acum în biserică este 100% catolică, foarte realistă, din perioada în care biserica ar fi fost la greco-catolici, de pe la 1700, până la 1948. Tot în 1916 a fost adăugat şi corul, şi el specific catolic, chiar dacă îl regăsim astăzi şi în bisericile ortodoxe „moderne”. Nu ştim cât de mult au stricat sau au ajutat lucrările de „reabilitare” care au acoperit vechile picturi şi decoraţiuni. Cine ştie, dacă o lăsau aşa, poate astăzi biserica nu mai era deloc…”, spune preotul paroh Ioan Costea, venit la Peşteana de numai cinci luni, tocmai din Ţara Moţilor, de la Albac.

Capela cnejiilor români Totu şi Bâlc

Preotul Silviu Simonetti, parohul bisericii din Peşteana în urmă cu o jumătate de secol, scria, în martie 1969, că „Peşteana este un vechi sat nemeşesc cu numele de „Peştem”, din anul 1404, ai cărui cârmuitori erau nobili români, după cum se vede, după numele acelui Totu, fiul lui Balk sau Bîlk de Peştyenne, care se aminteşte între cnezii români care-au ţinut judecată în anul 1414, în Haţeg. Pe alţi nobili din Peşteana îi aflăm ca orânduitori la introduceri în posesiuni nobiliare, pe la anii 1490, 1517 şi 1531. Potrivit lui Silviu Simonetti, în cele din urmă, satul a fost cucerit de reformaţi. Ce ştim sigur este, însă, faptul că, la 1.700, localitatea se numea ca şi astăzi, „în graiul poporului”, Peşteana Mare. Aceasta avea 61 de familii române, doi preoţi. 50 de ani mai târziu, localitatea ajunge la 270 de familii şi un singur preot. „O parte din locuitorii acestui sat s-au militarizat şi, astfel, din anul 1773, (n.r. localitatea) intră între satele grănicereşti, dar fără preot şi cantor. Poate vor fi murit amândoi şi parohia era administrată de un preot din satele vecine”, notează Silviu Simonetti. După anul 1800, parohia ajunge la aproape 380 de suflete, iar la momentul trecerii dintre secole, numărul locuitorilor ajunge la aproape 670, dintre care 555 erau români, iar restul alte naţionalităţi.

Pietrele din cimitir îi pomenesc pe urmaşii lui Traian

Preotul adaugă că „biserica era zidire foarte veche, clădită din resturile unor ziduri romane în stare foarte slabă, aşa că a trebuit ca, în anul 1924-1926 (n.r.: să fie) renovată complet, dărâmându-se acoperişul şi turnul vechi, iar corpul bisericii mărindu-se şi înălţându-se , după planul arhitectului monumentelor istorice din Hunedoara, Rudolf Wagner”. Renovarea a fost făcută cu ajutorul Moumentelor Istorice, „care au constribuit cu suma de 100.000 de lei şi cu jertfa credincioşilor, tot în valoare de 100. Biserica, astfel renovată şi mărită, s-a acoperit toată cu eternită. Iconostasul a fost realizat din beton armat, fiind pictat în ulei de pictorul I Deliomilly, din Caransebeş. Biserica, nou renovată, a fost sfinţită un an mai târziu, în 1927, de episcopul Alexandru Nicolescu”. Preotul Silviu Simonetti aminteşte, în „Istoricul” său, că „în jurul bisericii se află mai multe pietre vechi funerare, despre care se crede că s-au adus de la Sarmisegetuza, cu inscripţii latine, în care se pomenesc urmaşii împăratului Traian, după anul 105-106. Mai demult se putea observa în hotarul satului, urma de cetăţi vechi, iar azi se mai vede, în partea de miază-zi a satului, o dâlmă mare, (despre) care se crede că ar fi morminte de-ale vechilor locuitori. Pe zidul bisericii, sub tencuială, s-a găsit chipul Sfântului Gheorghe omorând balaurul, iar în interiorul bisericii, tot sub tencuială, se observă şi azi sfinţii cu ochii scoşi, dovedind persecuţia calvinilor din aceste părţi. (… ) Locuitorii acestei parohii fiind toţi uniţi, au trecut la ortodoxism, rămânând numai trei familii calvine, care, în prezent, sunt administraţi de preotul maghiar Cioloc”, notează părintele Silviu Simonetti.

Reabilitarea: absolut necesară!

Pentru o intervenţie de primă urgenţă de restaurare a acoperişului („învelitoarea”) bisericii, localnicii au chemat un arhitect, care a şi întocmit o notă de constatare. Reprezentantul parohiei, Marinel-Bolduş Andreşoni, a sperat că dosarul întocmit de arhitect îi va ajuta pe săteni să obţină fondurile necesare pentru consolidarea, restaurarea acoperişului şi punerea în valoare a „bijuteriei” istorice, ca atracţie pentru turişti şi pelerini. O asemenea lucrare ar costa, din primele estimări, undeva la un milion de euro! Ea ar fi, potrivit arhitectului Pavel Ion, care este expert în domeniul monumentelor istorice, „benefică”, dar şi absolut necesară pentru protejarea monumentului istoric, care are valoare de patrimoniu cultural naţional, dar, după cum spun sătenii, este în risc să se deterioreze ireversibil, ca urmare a infiltraţiilor la nivelul fundaţiei şi în pereţi.

O biserică veche de 800 de ani!

Documentele istorice care fac referire la Peşteana arată că, în 1404, localitatea era cunoscută sub denumirea de Pesten, la 1411 apare sub numele de Pestiennee, iar la 1460, denumirea localităţii era: Possena. În acte este amintit, în acel an, un „sacerdos olachalis ecclesiae de Possena” (n.r.: un preot vlah al bisericii din Peşteana zilelor noastre). În 1733 localitatea este regăsită în acte sub denumirea de Peştena Mare, iar în 1962, Nagy Pesteny. Locuitorii satului susţin că, alături de alte biserici din Ţara Haţegului, cultul ortodox se regăseşte la Peşteana încă din secolul al XIV-lea. În volumul „Pictura murală din Transilvania secolelor XIV şi XV”, apărută la Editura Meridiane, în 1970, Vasile Drăguţ scrie că vechea pictură murală românească transilvăneană s-a descătuşat de influenţele occidentale, îmbinând arta bizantină, trecută prin filtrele muntene şi moldoveneşti, cu tradiţia specifică Transilvaniei. O astel de combinaţie, se pare, ar fi fost şi pictura murală de pe interiorul bisericii ortodoxe din Peşteana, astăzi acoperită aproape în întregime în urma lucrărilor de reabilitare de la 1924-1926. Un alt autor, Virgil Vătăşianu, scrie, în studiul „Vechi biserici de piatră româneşti din judeţul Hunedoara”, că biserica din Peşteana se încadrează în grupa bisericilor din piatră, cu pictură cu scene murale, încadrate cu figuri mici şi elemente de peisaj, astăzi doar bănuite, de sub vechea tencuială.

O mini-capelă a unei familii de cnezi

Istoricul Radu Popa, autorul volumului „Vechile biserici de zid din eparhia Aradului şi pictura lor”, notează că, pentru biserica „Pogorârea Sfântului Duh” din Peşteana, nu există elemente certe de datare. Radu Popa susţine că partea estică a bisericii, actualul altar, era, de fapt, iniţial, întreg monumentul. Abia ulterior, pe latura vestică a bisericii, avea să fie adăugată actuala navă, ridicată tot din blocuri mari de piatră cioplită, scoasă de constructori din ruine romane. Alte surse spun că este greu de stabilit dacă baza bisericii iniţiale a fost nava, care a funcţionat cu un altar mai mic, sau dacă, de fapt, altarul reprezintă prima biserică, iar la acesta a fost adăugat, inclusiv cu acea abatere planimetrică stranie, actuala navă a biserici. „Dacă interpretarea pe care o dăm monumentului se va confirma, la reluarea cercetărilor, nota Radu Popa, atunci capela de curte de la Peşteana a fost, la origine, de dimensiuni extrem de mici, cu suprafaţa navei de numai 16 metri pătraţi, ridicată, în folosul ei, de o familie cnezială din Ţara Haţegului. De altfel, biserica din Peşteana nu este singura din zonă care a suportat o astfel de transformare: cele mai multe capele de curte haţegane s-au transformat, ulterior, în biserici parohiale. Potrivit documentelor de arhivă, preotul Balc (care mai era cunoscut şi sub numele de Băliţă), din Peşteana, face parte, la 1360, din scaunul de judecată al Haţegului, iar începând cu anii 1411 şi 1418, Tatul şi Mihail, amândoi din Peşteana, sunt juzi ai Ţării Haţegului.

Urgenţa numărul unu: un acoperiş nou!

Indiferent de „data” naşterii ei, care, în lipsa unei cercetări arheologice amănunţite rămâne necunoscută, nava bisericii din Peşteana este foarte veche şi datează, cel mai târziu, din secolul al XV-lea. Unele consemnări de dată mai recentă (aproximativ un secol) arată că aceasta ar fi avut un alt altar, a cărui formă nu se mai regăseşte, însă, în biserica de astăzi. Radu Popa aminteşte, şi el, faptul că monumentul avea un decor pictat pe bolta absidei, dar că acesta este, acum, acoperit de tencuieli: „Greu de spus dacă ele aparţine doar epocii în care biserica a fost mărită prin adăugarea navei sau dacă există şi porţiuni datând de la origine (… ) Încheierea săpăturilor de la biserica din Peşteana este condiţionată de posibilitatea investigării interiorului monumentului”. În regim de extremă urgenţă, biserica ar avea nevoie de refacerea sistematizării verticale, înlocuirea elementelor de şarpantă degradate cu unele noi, din stejar, ignifugate, reali­zarea unui trotuar de protecţie adiacent, o rigolă de colectare a apelor, iar un dren şi un puţ absorbant ar fi soluţia pentru infil­tra­ţiile care macină astăzi zidurile vechii biserici. De asemenea, ar fi absolut ne­ce­sare reamenajarea pei­sagistică a spaţiului verde, dar şi amplasarea de ilu­minatoare exte­ri­oare, care ar pune în valoare lăcaşul de cult şi l-ar transforma într-o ve­ritabilă atracţie turistică. Un proiect european, însă, spun experţii, ar fi aproape imposibil de aplicat aici, tocmai din cauza surprizelor pe care le-ar putea ascunde măruntaiele bi­sericii şi care ar risca să blocheze im­plementarea proiectului.