Misiunea la sacrificu a bombardierului Heinkel 57, o istorie hunedoreană uitată

15 Septembrie 1944, Istoria de lângă noi

dr. Dorin PETRESC

În ziua de vineri, 15 septembrie 1944, satul Chergheş, din comuna Cârjiţi, judeţul Hunedoara, avea să se înscrie în istoria celui de-al Doilea Război Mondial şi a Aviaţiei Militare Române. Era o zi de toamnă, iar sătenii se aflau la strânsul fânului. Nimic nu anticipa grozăvia ce urma să se întâmple. Cu puţin după ora 5 după-amiaza, localnicii au asistat, înfricoşaţi, la o teribilă bătălie aeriană. Pe cerul de deasupra satului, a apărut silueta unui bombardier, cuprins de flăcări. Din urma sa, îl hărţuiau cu mitralierele două avioane de vânătoare germane. La un moment dat, se părea că bombardierul se prăbuşeşte peste sat. Însă, o manevră salvatoare îl îndreaptă către hotarul dinspre satul Căoi, unde se prăbuşeşte.
Patru eroi aviatori şi o istorie hunedoreană peste care s-a aşternut vălul uitării. Pe baza documentelor din arhivele militare, dar şi a relatării unor martori supravieţuitori, vom încerca să desluşim povestea Bombardierului.

Piloţii români primiţi cu ostilitate la Balomir
După trecerea României de partea Aliaţilor, la 23 august 1944, Armata Română a trecut la lichidarea prezenţei germane de pe teritoriul naţional, precum şi la eliberarea părţii de nord-vest a Transilvaniei, de sub ocupaţie ungară. În continuarea Operaţiunii „Cobra”, acţiunile forţelor terestre române şi ruse au avut sprijinul susţinut al aviaţiei militare de bombardament şi de vânătoare.
La 1 septembrie 1944, din ordinul Statului Major al Aerului, a luat fiinţă Corpul Aerian Român. Deoarece trupele române fuseseră deja angrenate în Zona de Operaţii „Transilvania”, între 6 şi 8 septembrie 1944, unităţile Corpului Aerian Român s-au dislocat, în sudul Transilvaniei. Astfel, la 7 septembrie, Grupul 8 Asalt a primit ordin de deplasare pe aerodromul de şcoală Balomir, între Orăştie şi Sebeş. Tot aici, au fost dislocate Grupurile 5 Bombardament şi 6 Picaj.
Corpul Aerian Român era deja în compunerea Armatei 5 Aeriene sovietice, din cadrul Frontului 2 Ucrainean. Piloţii români au fost primiţi cu ostilitate de militarii sovietici, care ocupaseră aerodromul Balomir.
La scurt timp, comandantul Corpului, generalul Emanoil Ionescu, a ordonat pregătirea avioanelor pentru îndeplinirea misiunilor de luptă, întrucât trupele germano-hortiste presau puternic în nord-vestul Transilvaniei şi era nevoie de aviaţie.
Ziua „Z”. Obiectiv: Defileul Ciucea, distrugerea podului de pe Crişul Repede
La Balomir, Escadrila nr. 78 Bombardament română, din cadrul Grupului 5, Flotila I Aeriană, avea în înzestrare avioane Heinkel 111 H6. Supranumit şi „Cetatea zburătoare”, Heinkel 111 H6, de producţie ger­mană, era cel mai puternic bombardier cu rază medie de acţiune din lume. Pentru protecţie în timpul misiunii, escadrila dispunea de avioane de vânătoare româneşti IAR 80.
La 3 zile de la încheierea Convenţiei de armistiţiu cu Aliaţii, Escadrila nr. 78 Bombardament a executat două mi­siuni aeriene. Astfel, în 15 sep­tembrie 1944, la orele dimineţii, escadrila, formată din 6 bombardiere Heinkel şi 6 IAR 80, a decolat, traversând, la 4500 m altitudine, Mureşul, Apusenii, către Munţii Trascăului. Avioanele trec pe deasupra Clujului şi se îndreaptă către podul de cale ferată Gârbău, pe care îl distrug cu bombe, incendiind şi garniturile de tren ale inamicului. Misiunea nr. 1, de oprire a înaintării trupelor germano-hortise către Cluj, fusese îndeplinită. Escadrila se reîn­toarce teafără, la Balomir.
Fără a avea timp de odihnă, în după-amiaza aceleiaşi zile, escadrila primeşte o a doua misiune – distrugerea podului de peste Crişul Repede, din Defileul Ciucea, singurul punct pe unde germano-hortiştii puteau să vină cu armată şi tehnică de luptă, către Cluj. În jurul orei 15.30, Escadrila nr. 78 se ridică de pe aeroportul Balomir, în aceeaşi formaţie de luptă.
Unul dintre cele şase bombardiere Heinkel, cu nr. de înmatriculare 57, avea echipajul format din 5 membri: pilotul adjutant stagiar Aldea Nicolae, sublocotenentul observator Stoian Septimiu, radiotelegrafistul submaistru Ionescu Gheorghe, mitraliorii sergenţi Bârsan Gheorghe şi Botaş Ion, aviatori tineri, care nu depăşiseră vârsta de 23 de ani.
Potrivit comandantului escadrilei, bombardierele române au lansat 30 de bombe (5900 kg încărcătură explozivă) asupra întregului Defileu Ciucea, distrugând coloanele de trenuri şi autovehicole germano-hortiste. La întoarcere, se constată că toate cele 6 bombardiere Heinkel fuseseră lovite de artileria antiaeriană şi aviaţia de vânătoare inamică, dar fără a avea avarii grele. Escadrila iese de peste munţi, trece Mureşul şi se pregăteşte de aterizare, la Balomir. Dar, artileristele ruse confundă avioanele româneşti cu cele inamice şi deschid foc asupra lor. Însă, tirul încetează, imediat după identificarea avioanelor. La ora 16.50, 5 bombardiere Heinkel şi 6 avioane de vânătoare-picaj IAR 80 aterizează pe pistă.
Lovit într-un motor şi rămas astfel în urmă, Heinkel nr. 57 apare şi el de peste Munţii Apuseni. Dar, spre surprinderea celor care îl priveau, bombardierul nu face nicio manevră de a se pune pe direcţia pistei pentru aterizare, continuându-şi zborul spre vest, de-a lungul Văii Mureşului, la altitudinea de cca. 400 m. Comandantul escadrilei a apreciat că, poate fiind avariat, bombardierul mai face un ocol, să mai consume benzină, înainte de aterizare, pentru a preveni explozia rezervoarelor.
Bătălia aeriană
Bombardierul trece de Orăştie, urmând firul Mureşului, ca şi când ar vrea să se ascundă de cineva. Dar, înainte de Simeria, de după creasta Munţilor Metaliferi, apar trei avioane de vânătoare Messerschmitt, ale aviaţiei germane. Acestea îi luaseră urma Bombardierului nr. 57, aflat în coada formaţiei, iar comandantul aeronavei a decis să nu aducă urmăritorii la Balomir, ci să-i atragă după sine, în lungul Mureşului.
În dreptul oraşului Deva, cele trei Messerschmitturi ale Luftwaffe deschid foc asupra bombardierului. Heinkel nr. 57 ripostează cu tunul de bord.
Din relatările octogenarului Furca Gheorghe, aflăm că, deasupra satului Cristur, avionul românesc a fost lovit în fuselaj şi în celălalt motor.
Sublocotenentul Stoian deschide hu­bloul şi agită o bucată de pânză albă, în semn că se predau, însă germanii nu renunţă. Bombardierul se îndreaptă vertiginos către dealurile Cârjiţiului, urmărit îndeaproape de Messer­schmitt-uri.
15 septembrie 1944, ora 17 şi câteva minute. Bombardierul ajunge deasupra satului Chergheş. Localnicii asistă speriaţi şi îngroziţi la scurta luptă de pe cer, dintre un bombardier în flăcări şi două avioane nemţeşti. Se gândesc la tot ce e mai rău, să nu tragă cumva asupra lor sau, mai grav, să se prăbuşească peste sat. Spaima venea şi din faptul că, în urmă cu doar trei luni şi jumătate, la 2 iunie 1944, zona lor mai fusese traversată de raidurile distrugătoare ale bombardierelor britanice.
Unicul supravieţuitor, la un pas de a fi ucis de săteni
Din amintirile martorilor supravieţuitori Goţ Petru şi Zasloţi Tecla, dar şi din rezultatele anchetei, reiese că bombardierul românesc a evitat să cadă deasupra satului Chergheş. Pilotul a virat brusc, la dreapta, pe firul văii dinspre satul Căoi. Pilotul Aldea a reuşit să deschidă capota laterală şi, proptit cu cizmele în manşă, a sărit cu paraşuta. Avionul se răsuceşte în picaj şi se prăbuşeşte, pe locul numit „La Ţuroi”, lângă un izvor. Ceilalţi patru membri ai echipajului au murit carbonizaţi.
Sătenii din Chergheş, aflaţi la fân, au zărit în văzduh paraşutistul. Când l-au văzut venind pe islaz, cu paraşuta pliată în mână, au crezut despre el că este inamic sau vreun spion şi au vrut să-l omoare. Dar, dus în faţa autorităţilor comunale, adjutantul aviator Aldea Nicolae a fost identificat ca făcând parte din Escadrila română nr. 78 Bombardament.
Trupurile arse ale celor patru aviatori au fost strânse dintre resturile epavei, aduse la Chergheş şi depuse în sicrie. Moartea acestora a fost constatată de plugarul localnic Miron Bera şi medicul locotenent Emil Buturca, de la Spitalul nr. 13 Campanie Deva. Decesul a fost înregistrat în evidenţele de stare civilă, luni, 18 septembrie 1944. În faţa casei lui Goţ Petru, preotul satului le-a ţinut slujba prohodului.
Apoi, autorităţile militare au decis ca înhumarea celor 4 eroi ai aviaţiei să aibă loc, cu ceremonie, în cimitirul ortodox al satului Cristur, lângă Deva, deoarece localitatea se află aproape de căile de comunicaţii.
O enigmă? „Cazul” pilotului Aldea
Încă de la bun început, au planat unele suspiciuni asupra pilotului Aldea. Acesta, cu numai o lună înainte, la 30 august 1944, aflat tot la manşa unui Heinkel, executase o misiune de bombardament pe Dunăre, la Hinova-Vânju Mare. Pe drumul de întoarcere, avionul a intrat într-o turbulenţă, iar pilotul Aldea nu l-a mai putut redresa. Panicat, sare cu paraşuta, abandonând aeronava şi pe camarazii săi, care au murit în carlinga avionului prăbuşit.
Deoarece bombardierul prăbuşit la Chergheş, în ziua de 15 septembrie 1944, era cel de-al doilea pierdut, la a cărui manşă fusese adjutantul stagiar Aldea Nicolae, comanda Corpului Aerian Român a dispus anchetarea cazului. Autorităţile militare de la Balomir au venit cu un IAR 80 la Chergheş, aterizând pe ţarina din hotar numită Prislop. Ancheta a implicat cercetări la faţa locului şi audierea localnicilor care au văzut lupta aeriană. Deşi ancheta l-a absolvit oficial de orice vină pe Aldea, camarazii săi de la baza aeriană Balomir au constituit un „Tribunal al omeniei, onoarei militare şi obligaţiei camaraderiei”, pentru a-l trage la răspundere de ce şi-a abandonat coechipierii. Dar nu apucă să-l judece pe Aldea, deoarece acesta este transferat la baza aeriană Braşov. Oficial, conducerea Aviaţiei militare spune că a căutat, prin aceasta, să detensioneze starea de spirit şi să readucă încrederea în rândul personalului navigant. Neoficial, pare să fi fost o muşamalizare.

Eroii
Pe locul prăbuşirii Bombardierului românesc Heinkel nr. 57, în hotarul Chergheşului, localnicii au ridicat o cruce de lemn. Dar timpul a distrus-o şi locul ei nu se mai cunoaşte. După război, aparţinătorii sublocotenentului aviator STOIAN SEPTIMIU au venit după fiul lor, l-au exhumat din cimitirul de la Cristur şi l-au reînmormântat la Bucureşti.
Ceilalţi trei eroi aviatori: sub­maistrul IONESCU GHEORGHE, sergentul BÂRSAN GHEORGHE şi sergentul BOTAŞ ION îşi dorm somnul de veci, lângă gardul ci­mitirului din Cristur, aproape de Deva, străjuiţi la căpătâi de trei cruci din ţeavă metalică, fără a beneficia de un monument cum se cuvine celor care şi-au dat viaţa pentru eliberarea pămân­tului românesc!
Uitarea s-a aşternut peste acest episod al războiului şi doar localnicii în vârstă, din Chergheş şi Cristur, îşi mai aduc aminte câte ceva. La peste şapte de­cenii de la tragicul eveniment pe­trecut în părţile Devei, izvoarele do­cumentare şi martorii supravieţuitori au contribuit, iată, la recuperarea unei pagini din istoria celui de-al Doilea Război Mondial, privind sacrificiile de sânge ale Aviaţiei Militare Române la dezrobirea Ardealului de Nord.

PRO MEMORIA!