De ce a lăsat un hunedorean măsurătorile terestre şi cadastrul pentru voluntariat în Austria

A crescut de mic cu o mulţime de animale. Îşi aminteşte şi azi cum veneau bunicii lui din judeţul Sibiu până la el acasă, la Blaj, cu calul înhămat la căruţă! Ba, uneori veneau cu vaci şi cu oi cu tot! Întreg acaretul, doar ca să poată fi aproape de copii şi nepoţi. După ce a terminat liceul, Radu Cîmpean s-a înscris, urmând profesia tatălui său, la facultate: măsurători terestre şi cadastru. Astăzi, însă, hunedoreanul este voluntar la o fermă de cai din Austria şi spune că următoarea lui destinaţie va fi Malta, iar, apoi, un alt continent.

Voluntar la o fermă de cai din Austria.

–    Unde lucrezi, acum, Radu, şi de ce ai făcut această alegere?

–    Momentan, lucrez ca voluntar în Austria, în apropiere de Feldbach, la o fermă de cai. Mă ocup cu hrănirea lor dimineața și seara, și pe tot parcursul zilei, la fiecare trei ore, scot câte un grup de trei-patru cai într-un țarc mai mare, unde aceștia pot alerga în aer liber. Pe lângă asta, mai hrănesc câteva animale (un cățel și o pisică) și, ocazional, fac curățenie în curte și în boxele cailor. Am ajuns aici mulțumită unui site (www.workaway.info) care pune în legătură voluntari din toată lumea cu fermieri, sau orice alți oameni care au nevoie de ajutor, oferind în schimb cazare și masă. Prin in­termediul acestui site am fost contactat de gazda mea actuală, o doamnă doctor

Alaturi de colega lui de voluntariat, Stephanie, din Olanda.

veterinar care are în grijă, de obicei, 12 cai, dar uneori mai mult de atât. Ea face tratamente pentru clienți aici, la fermă. În schimbul a patru-cinci ore pe zi de muncă relativ ușoară, am primit șansa de a evada pentru o perioadă din rutina vieții de oraș, care mărturisesc că mă obosește atât fizic, cât si psihic, iar uneori are tendința de a deveni plictisitoare. Caii sunt responsabili pentru niște amintiri foarte plăcute ale copilăriei mele timpurii și cred că ideea de a petrece mai mult timp în preajma lor, și de a învăța cum să mă comport cu aceste animale, a germinat constant undeva, înăuntrul minții mele. Îmi place mult de tot natura și locurile liniștite, așadar am considerat că aș avea multe de câștigat și am dat curs invitației.

–    De unde dragostea ta pen­tru animale?

–    Animalele sunt foarte ușor de iubit, după părerea mea. Ele nu poartă pică, nu știu ce e aia ură sau răzbunare, și nici nu au un spirit distructiv, ci, dimpotrivă, acestea trăiesc în perfectă armonie cu natura, sunt capabile să dea dovadă de respect și iubire față de cei ce le vor binele, emană o recunoștință pură și sinceră față de orice gest de afecțiune, fie că primesc o mângâiere, o bucată de pâine sau 5 minute, în care le e permis să se ghemuiască în patul stăpânului. De multe ori avem ocazia să ne amuzăm, sau să ne inspirăm de pe seama comportamentului lor. Mai mult, asupra noastră au un efect relaxant, chiar terapeutic în unele cazuri. E adevărat că am fost îndeajuns de norocos să-mi petrec o bună parte din viață în preajma lor, însă cred că dragostea mea pentru animale se datorează inocenței și sincerității lor, și m-aș bucura tare să întâlnesc din ce în ce mai mulți oameni cărora să le poată fi atribuite aceleași calități.

De la ograda bunicilor, la „natural horsemanship”

La Pila, în Polonia.

–    Ce înseamnă experienţa ta cu animalele în România şi ce ai învăţat în Austria?
–    Experiența mea cu animale în România se rezumă la vacanțele de vară petrecute la bunicii care aveau în ogradă de regulă un căluț, una sau două vaci, câteva găini sau rațe, porci și, ocazional, niște oi sau niște capre, și la câinii și pisicile care mișunau în jurul casei în care am copilărit. Pe parcursul liceului, și în perioada petrecută în facultate, am avut câteva încercări timide de a mă îngriji de câini va­gabonzi, împreună cu un prieten foarte bun. Aceste demersuri au luat amploare anul trecut, an în care am început să vizităm regulat adăpostul public de căței, continuând apoi prin a face voluntariat la un alt adăpost, administrat de asociația “Sufletele Nimănui”, asociație care a reușit să facă pentru căței, în câteva luni de la înființare, ceea ce nimeni altcineva nu reușise în trecut, obținând donații și sponsorizări care le permit în continuare să le facă viața mai bună patrupedelor, chiar dacă tot timpul au avut de înfruntat dificultăți destul de mari. În prezent, în Austria, încerc să învăț să citesc limbajul trupului cailor și cum să transmit către ei mesaje clare, fo­losind, de asemenea, limbajul tru­pului. E o formă excelentă de comu­nicare non-verbală, numită “natural horsemanship”, care i-a permis gazdei mele să își decoreze majoritatea ca­merelor din casă cu medalii și trofee câștigate la concursuri de echitație.

–    Cât de greu ţi-a fost să te adaptezi acolo, cât de grea ţi s-a părut limba?
–    La trei zile după ce am ajuns, am rămas să mă îngrijesc singur de fermă pentru următoarele patru zile, deoarece proprietara a plecat să ia parte la un curs de perfecționare în Germania, așa că a trebuit să mă adaptez destul de brusc, însă am făcut față cu brio. Ferma e foarte bine organizată și toate informațiile de care aveam nevoie erau scrise pe foi, așa că tot ce am avut de făcut a fost să urmez niște instrucțiuni simple. Limba mi se pare foarte grea și nu mă descurc deloc bine cu ea, dar aici comunic cu foarte puține persoane, care din fericire vorbesc și limba engleză.

„Vreau să pornesc în afara Europei”

–    De cât timp eşti plecat de acasă şi care sunt planurile tale de viitor?
–    Am luat drumul Austriei cu aproape o lună în urmă. În viitorul apropiat voi merge în Malta pentru o perioadă scurtă de timp, pentru a mă dezmorți după o iarnă deosebit de friguroasă, după care mă voi întoarce acasă, pentru a mă concentra pe definitivarea proiectului de licență. Apoi aș dori să pornesc într-o altă călătorie, de data aceasta în afara Europei. Dorinţa mea este, însă, destul de greu de împlinit. Încă nu am găsit un scop care să mă ancoreze sau să mă îndrepte către un anume spațiu geografic. Viitorul îndepărtat rămâne pentru mine la fel de imprevizibil ca întârzierile trenurilor care ne poartă pe mulți dintre noi prin patria mamă.

– Ce ai învăţat de la căluţii austrieci?
– Căluții austrieci m-au învățat să fiu în permanență atent la postura și atitudinea pe care le adopt, acestea fiind foarte ușor detectate și speculate, mai ales de către ei, dar cred că și de către oameni, și mi-au arătat ce înseamnă cu adevărat încrederea. Locul în care un călăreț se poziționează în spinarea calului coincide cu locul de unde calul este prins în momentul în care este atacat de prădători. Astfel, permițând călărețului să stea liniștit la locul lui, calul îi acordă acestuia o încredere enormă, practic ignorând unul dintre cele mai importante instincte de supraviețuire.

–    Pe unde ai mai călătorit, până acum?
–    Am locuit până acum, da­torită unei burse de studii în străi­nătate, pentru câteva luni, atât în Polonia, cât și în Ungaria și Malta. Pe parcursul acestor perioade, am avut șansa să vizitez câteva din capitalele Europei: Varșovia, Viena, Paris, Bratislava, Praga, Berlin, Budapesta, Valletta, Oslo, Roma, precum și alte locuri din țări precum Cehia, Ger­mania sau Norvegia. Dintre locurile care m-au impresionat cel mai mult ar fi… orașele Torun, Szczecin, Cracovia și Gdansk din Polonia, lacul Velencedin Ungaria, sau rezervația naturală din Teplice, Cehia. Am participat, de asemenea, la un turneu amator de fotbal în Danemarca, însă asta se întâmpla cu mulți ani în urmă, pe vremea când eram doar un copilaș… Mi-au rămas doar câteva amintiri foarte vagi din acea călătorie.

„La România aleg să mă schimb pe mine în primul rând!”

La Feldbach, în Austria.

–    Dacă ar fi să schimbi ceva la România, ce ai schimba?
–    Consider o binecuvântare pen­tru noi toți faptul că trăim într-o țară atât de frumoasă. Din păcate, imaginea pe care majoritatea oa­me­nilor și-o formează despre România este în prea mare măsură influențată de media, care se axează enorm de mult pe a ne transmite doar aspectele negative ale existenței noastre. Astfel se creează o imagine a unei țări aflate într-o prăbușire foarte greu de controlat, care întristează mințile și plantează sâmburi de îndoială în sufletele românilor. Aceste fapte, corelate cu nivelul scăzut de trai, creează mediul perfect pentru cultivarea unei stări generale de o copleșitoare neputință, aproape similară cu abandonul total, din care cu greu mai izvorăște câte o rază de speranță la mai bine, care să ne alimenteze setea de cunoaștere și dezvoltare personală, care, în opinia unui poet contemporan, e singura scăpare. Cred că ne lipsesc mult momentele de luciditate și liniște, în care să reflectăm asupra potențialului enorm de care fiecare suntem capabili, și să ne dăm seama că suntem singuri și pe deplin responsabili de viața pe care o trăim. Aș introduce o lege prin care toți muncitorii, elevii și studenții să ia parte într-o zi la o acțiune amplă de ecologizare la nivel național. Astfel, vom deveni poate mai conștienți de frumusețea țării în care trăim, de importanța fiecărui individ și de consecințele acțiunilor noastre. Acest lucru este imposibil momentan, iar până când lucrurile vor sta altfel, aleg ca la România să mă schimb pe mine în primul rând.

– Dacă ar fi să schimbi ceva la lumea asta mare, ce ai schimba?

– La nivel mondial ne confruntăm cu o stare de ignoranţă generală atât de accentuată încât, deși ni se spune constant că suntem aproape de distrugerea ireversibilă a naturii, natură din care nu trebuie să uităm că suntem parte integrantă, continuăm să acționăm cu nepăsare, pentru stricta satisfacere a unor pofte și nevoi aberante. Cred cu tărie că dacă oamenii și-ar analiza atent rutina zilnică, mulți și-ar da seama că lucrurile din viața lor au încetat de mult să le aducă împlinire și să le inspire dragoste și încredere de sine. Inițial, aș aborda situația într-un mod puțin mai direct și mai violent, cum ar fi împânzirea autostrăzilor cu imagini explicite cu efectele dezastruoase pe care poluarea le produce la nivel global, sau prin introducerea în supermarketuri a unor imagini reale care să înfățișeze mediul de proveniență si procesele prin care trec produsele pe care le cumpărăm. În același timp, aș atrage atenția asupra alternativelor care există deja, cum ar fi niște simple biciclete care pot fi închiriate, concepte precum ride-sharing, sau adoptarea unui stil de alimentație benefic atât pentru noi cât și pentru planetă, care implică un consum redus de produse de origine animală. Prin această strategie aș vrea să înțelegem ramificațiile alegerilor noastre, și să alegem cu grijă lucrurile de care avem cu adevărat nevoie pentru a duce o viața fericită, degajată, lipsită de excese și de boli, trăită în comuniune cu natura. Deseori, folosim ca argument al superiorității noastre ca rasă în raport cu celelalte ființe conștientul de care dispunem, chiar dacă, în mod paradoxal, foarte puțini oameni sunt cu adevărat conștienți de lucrurile cu adevărat importante din jurul lor.

„Hunedoara are nevoie de investiţii”

In Malta, unde a ajuns cu un program Erasmus

- Cum vezi viitorul Hunedoarei? Te vei întoarce?
– Popularitatea castelului a crescut semnificativ în ultimii ani, precum și infrastructura orașului care pare a urma o direcție ascendentă. Privind prin perspectiva acestor două aspecte, orașul pare a avea un viitor promițător, însă, din păcate, nu îndeajuns de mult pentru a-i atrage înapoi acasă pe tinerii plecați la studii în alte părți. Observ același fenomen și în cazul turiștilor, care vizitează strict castelul, neavând niciun motiv pentru a mai zăbovi măcar câteva ore în oraș. Avem foarte mulți copaci, ceea ce mă bucură enorm, dar, din păcate, parcurile orașului se află într-o stare destul de proastă și sunt mai tot timpul goale. Majoritatea străzilor sunt pline de gunoaie, și nu o dată mi s-a întâmplat să găsesc cărți în stare bună aruncate la ghenă. Un prieten bun a avut norocul să dea peste un tablou destul de mare, în stare perfectă, aruncat, de asemenea, la gunoi. Aceste lucruri denotă un nivel foarte scăzut de civilizație și cultură, fapt care ar trebui să ne îngrijoreze. Astfel, după o privire printr-o per­spectivă puțin mai largă, orașul nu pare să se îndrepte într-o direcție foarte bună, iar fabricile, birturile și su­per­mar­keturile care îl mai țin încă în viața nu par a aduce argumente în­deajuns de bune pen­tru a contracara aceas­tă tendință. Cred că ar trebui făcute in­vestiți care să aducă orașul mai aproape de sufletele locui­torilor, altfel ris­căm să ne tran­sfor­­măm într-o imen­să uzină de pro­ducție de cabluri sau încălțăminte. Personal, pot spune cu certi­tudine că mă voi întoarce în oraș, însă nu sunt sigur că voi rămâne pentru prea mult timp.

- Ce îţi lipseşte, cel mai mult, de acasă?
– Cu riscul și bucuria de a folosi un clișeu, voi spune că cel mai mult îmi lipsesc familia și prietenii, alături de castel, de cățeii de la adăpost și de pisicuța pe care avem norocul să o găzduim acasă. În Austria am o gazdă minunată, care împărtășește într-o bună măsură ideile și concepțiile mele despre viața și mă susține destul de mult, atât prin vorbe cât și prin fapte. Deși sunt o fire nestatornică, de când am ajuns la fermă nu am simțit niciodată nevoia să o părăsesc și, în afara dorului de casă, cu care sunt destul de obișnuit, nu pot spune că mă deranjează altceva aici. Încerc să profit de aerul rece și de liniștea fiecărei dimineți pentru a mă încărca energetic pentru restul zilei, cu o alergare de 20-30 minute, la marginea pădurii. Apreciez enorm faptul că aici mă pot bucura zilnic atât de apus, cât și de răsărit, ceea ce se întâmplă foarte rar acasă.

– Ce deteşti să vezi sau să faci?
– Detest războaiele, situațiile în care sunt nevoit să ascult muzică de radio, știrile despre Donald Trump, îi detest pe cei mai mulți dintre politicieni, sau faptul că alcoolul este intens promovat, de cele mai multe ori asociat cu ieșirile în natură. Detest să văd natura distrusă într-un mod total haotic, detest să văd oamenii într-o fugă continuă după valori materiale, ocolind nonșalanți adevărul, conformându-se să trăiască într-o minciună de frica poate a prea multor remușcări, dând astfel dovadă de lașitate. Detest să fac promisiuni pe care știu că nu le voi putea respecta, sau să renunț la o luptă știind că aș fi putut să continuu.