Cum a ajuns Marius Biji, dintr-un slăbănog anemic, maestrul „fabricii” de campioni ai artelor marţiale

Articolul a fost vizualizat de 1,133 ori

foto 2

A terminat mate-fizică la Colegiul Naţional „Decebal” din Deva, iar în facultate a cotit-o spre volei. Totuşi, s-a întors la sportul pe care l-a iubit cel mai mult, a devenit el însuşi campion, iar apoi maestru pentru mii de tinerii pasionaţi de karate. Deşi a fost tentat să plece peste hotare şi chiar a profesat, o vreme, în Marea Britanie, a revenit la Deva, unde a simţit că e locul lui. Cea mai importantă realizare a sa este aceea că, atât el, cât şi performera lui de top, campioana mondială Andra Daniliuc, au primit titlul de „maestru emerit al sportului”.
Când, cum şi de ce ai început să faci karate, Marius Biji?
La şase ani am început să practic judo, pentru că în familia mea era o… tradiţie. Era vorba de fratele meu, cu zece ani mai mare, care a funcţionat ca model pentru mine. Eu am fost născut la şapte luni, am avut un kilogram şi jumătate, mi s-a făcut transfuzie, probleme grave… Fratele meu era corpolent, iar eu eram un slăbănog anemic! De asta au zis să mă dea la judo, să mă întărească! Mie mi s-a părut amuzant: erau mulţi copii, saltele, ne aruncam pe ele… (râde). În primul cantonament, însă, a fost crunt! Eu eram ţinut foarte bine acasă, iar în cantonament se făceau cam şase ore de antrenament pe zi şi mâncarea era groaznică… După cantonament, în fiecare zi m-am gândit să renunţ!

Totuşi, nu doar că nu ai renunţat, ci ai ajuns să faci performanţă! Care este diferenţa dintre cele două sporturi şi, dacă ar fi să alegi între judo şi karate, ce ai alege?
Judo-ul este omologul „trântei” româneşti, sportul naţional (râde). La karate nu există priză şi trântă. Cu alte cuvinte, nu îl prinzi, doar îl loveşti pe adversar. Sigur, ele sunt, cumva, complementare. La ka­rate, învăţăm şi noi căderile, ros­to­golirile, anumite procedee de pro­iectare şi aruncare din judo, pe care le folosim, inclusiv în competiţii. Dacă ar fi să aleg… aş alege karate, aşa cum am şi făcut.

Cum ai perceput trecerea de la un tip de arte marţiale la celălalt?
Mirajul artelor marţiale, după Revoluţie, a fost uriaş! Cred că nu există tânăr care, pe vremea aia, să nu fi făcut karate. Eu am avut şi o perioadă de pauză în care, desigur, am mai continuat şi am completat şi cu alte sporturi: tenis, baschet… Însă o perioadă foarte scurtă pentru că, în cele din urmă, tot artele marţiale m-au atras. Judo era accesibil, karate era interzis. A fost o atracţie irezistibilă!

Ce a urmat după facultatea de educaţie fizică şi sport, pe care ai făcut-o la Cluj-Napoca?foto 1
Am plecat, prin intermediul AIESEC, la un curs de limbă şi civilizaţie italiană, în Palermo. Voiam să rămân acolo! Mă îngrozea gândul că un salariu de profesor era doar 80 de euro, la vremea respectivă. Totuşi, m-am întors chiar în învăţământ, dar nu mi-a plăcut sistemul, deşi copiii erau excepţionali. Mi-am zis că nu voi lucra niciodată în învăţământ, dar m-am întors, până la urmă, la un alt liceu. Am fost dezamăgit, că nu aveam sală, unde să-mi fac meseria, însă, până la urmă, am găsit soluţii.

  Totuşi, ai renunţat, pentru a doua oară la învăţământ… De ce?
12 ani, până în 2011, am lucrat la „Ion Mincu”. Ulterior, nu am mai avut energie şi nu mi-am mai găsit locul. Aveam, după-amiaza, antre­na­mentele în timpul cărora mă umpleam de energie, continuam dimineaţa, cu aceeaşi energie, însă simţeam că nu fac mai nimic. Fiind obişnuit în sistemul de performanţă să caut mereu pro­gresul, în educaţie fizică şi într-o şcoală unde elevii nu mă ajutau foarte mult, nu ajungeam la o satisfacţie pro­fesională imediată. Era ceva de genul un ochi râde, unul plânge, deşi copiii veneau cu drag la ora de sport. Era o supapă pentru ei, comparativ cu ce­lelalte materii care ţin de educaţia in­telectuală. Eu, însă, nu aveam acelaşi feed-back precum după-amiaza, la karate.

   În 2011 te-ai oprit şi ai continuat antrenoratul doar la clubul tău, Heian, până în toamnă, când ai revenit în învăţământ, de această dată la Palatul Copiilor, unde ai luat locul fostului tău profesor. Când ai înfiinţat clubul sportiv?
Eu am preluat clubul de la antrenorul Marius Bendea. Înainte de ’89 judo se putea face la cluburile sportive şcolare, acele CSS-uri, însă karate, în niciun caz! Sigur, noi făceam tehnici de autoapărare şi atac, în cadrul orelor de judo. Antrenorul ştia foarte bine ce face, dar nu ne spunea. De altfel, a fost primul care a înfiinţat, după revoluţie, un club privat de arte marţiale în România. E vorba despre Tiberiu Mund, pe care l-am înlocuit la Palatul Copiilor, după ce a ieşit la pensie. Cât priveşte Clubul Heian, anul trecut am organizat întâlnirea de 25 de ani de la înfiinţare. Cel mai mic dintre colegi avea 11 ani, când am început. Acum eu lucrez cu copii începând de la cinci ani. Cu ei, însă, fac mai mult educaţie motrică, ludică. Un fel de educaţie fizică adaptată pentru sport şi direcţionată către latura sportivă care urmează să fie valorificată în com­petiţiile sportive. Sunt cazuri de copiii prea energici, alţii sunt timizi şi părinţii vor să-i facă mai asertivi, mai extro­vertiţi, iar alţii sunt supraponderali, însă aici trebuie să intervină şi lup­ta cu furculiţa.

  Ce-i lipseşte acum sportului românesc din punctul de vedere al unui maestru emerit al sportului?
Material nu-i prea lipseşte mare lucru pentru obiectivele pe care le are de îndeplinit. A existat un program prin care s-au făcut foarte multe dotări în ultimii ani, aşa că situaţia s-a schimbat mult. Când m-am dus la Centrul de Formare şi Per­fecţionare a Antrenorilor din Bucureşti ca să dau examen eu, care veneam dintr-un mediu universitar de top, de la Cluj, am fost foarte surprins: wow! Se poate ceva şi mai şi decât Babeş – Bolyai?! Da, se poate! Când m-am dus, însă, după alţi opt ani, să îmi iau carnetul, am căutat biroul şi am găsit o clădire aproape părăsită. Asta do­vedeşte că noi nu mai avem specialişti. Degeaba au apărut foarte multe clu­buri. Da, e drept, în ţară sunt… poate 400 de cluburi. Însă în acestea, dacă sunt 10 la sută profesori antrenori! În rest, sunt foarte mulţi sportivi sau foşti sportivi care fac pe antrenorii. Or, pregătirea ca dascăl este absolut ne­cesară. Nu poţi să stai în faţa unor oameni fără a cunoaşte bine şase do­menii esenţiale: fiziologie, anatomie, psihologie, pedagogie, biomecanică şi biochimie.
Marius Biji
De ce sunt necesare aceste cunoştinţe? Care sunt riscurile atunci când te antrenezi cu un fost sportiv, dar care nu are o pregătire ca instructor?
În medicină, dacă medicul nu e bun şi a tăiat greşit, consecinţa e imediată: pacientul a murit! În sport, care are legătură şi cu educaţia, şi cu sănătatea, uneori consecinţele se văd pe termen mediu sau chiar scurt: apar copii cu astm bronşic după ce au făcut karate sau alt sport. De ce? Cum a apărut asta? Operaţie la genunchi la 11 ani?! Îl doare genunchiul şi nu-i mai trece?! Şi părintele nu realizează că l-a dat la un intructor, pasionat omul, fără discuţie, dar care nu era instructor, în adevăratul sens al cuvântului. Alte afecţiuni care pot apărea sunt eventuale probleme cu inima, tensiune, tahicardie… A fi antrenor e o responsabilitate foarte mare şi cu bătaie pe termen lung!

Cu „copiii speciali”, aşa cum îi numeşti, de când şi de ce faci antrenamente?
Cu copiii cu autism şi sindrom Down cred că de un an şi jumătate, în fiecare zi de luni, în regim de voluntariat. Mă tot gândeam, de vreo trei ani, că aş vrea să fac mai mult. Am vrut să-i învăţ şi pe copiii mei că există şi oameni diferiţi. Am vrut să-i învăţ compasiunea. Fiul meu, Darius, deşi are doar 6 ani, e foarte intuitiv şi a înţeles imediat cum stau lucrurile. Mă bucur mult să pot lucra cu aceşti copii, cu care performanţă, în sensul clasic al cuvântului, nu voi putea să fac ni­ci­odată!
Însă mulţumirea este ex­traordinar de mare.
Simt că renasc!

About Ada Beraru