„Transfuzie de umanitate” într-un spectacol caritabil la Deva

O piesă răscolitoare, un gest minunat şi bani donaţi pentru copiii cu dizabilităţi. Săptămâna trecută, actorii Teatrului de Artă Deva au urcat pe scenă pentru copiii cu Sindrom Down, care îşi doresc un spaţiul al lor, în Deva. La iniţiativa unui om de afaceri, Robert Dronca, banii adunaţi din vânzarea biletelor se îndreaptă către Asociaţia Langdon Down 2000, ai cărei membri visează de ani de zile la un centru de zi.
„Să trăieşti într-o zi cât în zece ani!” Este doar una dintre replicile care răscolesc sentimentele spectatorilor care urmăresc spectacolul „Oscar şi Tanti Roz”. Piesa impresionantă despre un copil muribund, bolnav de leucemie, este menită să atragă atenţia oamenilor asupra semenilor lor care au nevoie de ajutor. Începutul îţi dă fiori. O lumină rece din spatele scenei îl transformă pe copilul Oscar într-o umbră care alunecă uşor în camera de spital. Muzica din fundal e completarea perfectă: clapele unui pian picură note în acelaşi ritm cu cel al unei perfuzii. Lent, agonizant. Copilul atinge pluşul de la capătul patului de parcă acel căţel ar avea nevoie de dragoste şi apoi se apleacă în faţa unui calculator: „Dragă Dumnezeu, pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani şi am dat foc pisicii, câinelui şi casei. Cred că s-au prăjit chiar şi peştişorii roşii din borcan. Asta e prima scrisoare pe care ţi-o scriu pentru că, până acum, nu prea am avut timp, din pricina şcolii. Să ştii de la început că mie nu-mi place să scriu, pentru mine e doar plictiseală, adică o chestie pentru oameni mari. Dovada e chiar la începutul scrisorii”, se aude vocea de copil care arată pânza enormă din fundal pe care apar litere haotic – „Dragă Dumnezeu, pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani şi locuiesc la spital pentru că am cancer. Dacă până acum nu ţi-am scris e pentru simplul fapt că eu nici nu cred că tu exişti. Dacă scriam aşa nu numai că dădea nasol, dar nici nu ai mai fi catadicsit să te ocupi de mine şi, vezi tu, tare aş cam avea nevoie să te ocupi. Aş fi putut la fel de bine să-ţi spun că mi se zice „Cap de ou”, am zece ani, dar arăt ca unul de şapte…” Povestea continuă trist, în ciuda scenariului cu replici care uneori îţi smulg un zâmbet cu ochii plini de lacrimi.

Când viaţa e văzută ca miracol
Nici că se putea piesă mai nimerită care să atragă atenţia publicului asupra trăirilor copiilor suferinzi. Spectacolul este considerat „o transfuzie de uma­nitate”. Combinaţia de fragilitate şi forţă, de tandreţe şi iubire necon­diţionată stârneşte sentimentele spectatorului şi de multe ori s-a întâmplat ca publicul să iasă din sală plângând. Jocul actriţelor din rolurile principale contribuie enorm la succesul piesei. „Dacă mă gândesc că joc rolul unui copil bolnav de cancer, mi-e foarte greu să joc. Când urc pe scenă uit şi doar îmi fac treaba, mă transpun în personal. Cel mai greu e înainte şi după piesă. Când am citit pentru prima dată scenariul mi-am amintit de perioadele când eu, personal, am fost prin spitale. Acest text mi-a dat curaj să privesc altfel viaţa, să o apreciez mai mult. Fiecare zi e importantă în viaţă, asta m-a învăţat acest text”, spune Alexandra Podu, actriţa care îl joacă pe Oscar. Pe Roxana Olşanschi o prinde de minune rolul lui „tanti Roz”: „Viaţa poate fi roz atât timp cât o priveşti aşa. Merită să trăim chiar dacă viaţa ne pune în faţă probleme foarte grave. Atâta timp cât respirăm există o speranţă. Uneori, chiar şi dincolo de oprirea respiraţiei, există o speranţă. Ideea acestui spectacol este să priveşti viaţa în fiecare zi ca şi cum ar fi pentru prima oară. Asta îi sfătuim pe toţi, cu atât mai mult cu cât acest spectacol se adresează copiilor cu nevoi speciale. Ne adresăm şi părinţilor lor şi îi rugăm să privească viaţa prin ochi de copil, e adevărat, cu toţii murim şi nici măcar în aceeaşi ordine în care venim pe lume, dar este important să trăieşti cu adevărat în fiecare zi”, spune Roxana, care ştie prea bine cât de dificil este să te lupţi cu suferinţa, dar şi să iubeşti viaţa îndeajuns pentru a trăi şi a cânta miracolul fiecărei zile.

Pentru copiii care merită să trăiască
Joi seara actorii au jucat pentru copiii care tânjesc după normalitate. Asociaţia Langdon Down 2000 se străduieşte de 16 ani să le fie aproape, dar resursele sunt prea puţine. Orice ajutor este binevenit, spune preşedinta asociaţiei. Elena Pleter este chiar ea mama unui tinere cu sindrom Down: „Scopul evenimentului este de a strânge fonduri pentru ceea ce ne dorim foarte mult: un centru de zi pentru tineri şi adulţi cu dizabilitate intelectuală. Noi suntem o asociaţie care ne ocupăm de cei cu sindrom Down, dar asta nu înseamnă că nu ne lărgim serviciile către problematica altor persoane. Când domnul Dronca a venit cu ideea acestui eveniment ne-am gândit că nu strică deloc să mai facem ceva să strângem nişte fonduri. Acesta ar fi un prim scop, al doilea ar fi să chemăm oamenii să mai iasă din monotonia zilei, să vadă un teatru frumos, să se relaxeze. Indiferent că e comedie sau dramă, ori muzică, o astfel de ieşire te scoate puţin dintre griji, mai uiţi puţin de aceste probleme care te înconjoară.” Spectacolul s-a jucat cu sprijinul Farmaciilor Revitalia pentru copiii cu sindrom Down. Omul de afaceri Robert Dronca aşteaptă ca şi alţi oameni, dar şi autorităţile să îi ajute pe aceşti copii: „M-am hotărât să sprijin această asociaţie şi copiii cu sindrom Down pentru că aş dori ca aceşti micuţi cu nevoi speciale să fie integraţi în societate şi noi toţi să contribuim la acest lucru. Merită asta, pentru că ei ne oferă dragoste. Aştept ca şi autorităţile locale şi alţi factori de decizie, oameni de afaceri să se implice, astfel încât să le oferim o viaţă mai bună. Mi-aş dori ca ei să poată avea acel spaţiu pe care şi-l doresc de ani de zile pentru a-şi desfăşura activităţile. Sper că şi în viitor vom organiza activităţi pentru aceşti copii, este datoria noastră să ajutăm!”
Mulţumiri şi aplauze
„Oscar şi Tanti Roz” este un spectacol adaptat după cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt, iar regia este semnată de Mihai Panaitescu, care a ales perfect piesa oferită de actori pentru eveniment: „Ne bucurăm de un eveniment deosebit, de un spectacol caritabil adresat tinerilor cu sindrom Down. Pentru asta ne-am gândit la o piesă specială – drama unui copil care ne oferă o lecţie de viaţă, nouă tuturor adulţilor. Dacă publicul iese din sală lăcrimând înseamnă că există o curăţire interioară, oamenii ies mai buni, mai umani şi asta înseamnă că transfuzia de umanitate de la actanţi către public a reuşit şi asta este un lucru bun. Este un miracol la care contribuie arta. Îmi amintesc de vorbele unui mare om de teatru. Întrebat de cineva dacă se poate trăi fără artă, Toma Caragiu a spus: <Da, se poate, dar nu merită!>”, spune regizorul. La final, iniţiatorul evenimentului şi actorii au primit mulţumirile şi aplauzele publicului care, de-a lungul piesei, a trecut prin zeci de nuanţe sufleteşti. „Le mulţumim din suflet! A fost aşa un ajutor spontan, neaşteptat şi m-am bucurat foarte tare când mi-au spus: „Dar noi vă organizăm spectacolul dacă doriţi!” şi pentru asta îi mulţumesc tare mult domnului Dronca. Şi, de asemenea, celor de la teatru. Mihai Panaitescu ne-a spus că nu oferă doar sala, ci şi un spectacol emoţionant, noi să aducem doar oamenii. A fost atât de frumos!”, spune preşedintele Asociaţiei Langdon Down 2000. Mesajul piesei este tulburător şi ar trebui să deschidă omului ochii către miracolul vieţii de zi cu zi, spune Roxana Olşanchi: „E replica mea preferată din piesă: <Să trăieşti într-o zi cât în zece ani!>”. Finalul îi aparţine tot unei scrisori, singura scrisă de Tanti Roz: „Dragă Dumnezeu, Băieţelul a murit. Voi rămâne întotdeauna o doamnă roz, dar Tanti Roz n-am să mai fiu niciodată. Am fost numai pentru Oscar (…) Tot el m-a ajutat şi să cred în Tine. Sunt plină de iubire, Doamne, parcă mă arde pe dinăuntru, mi-a dăruit atâta, încât să-mi ajungă pentru toţi anii de-acum încolo. În decursul ultimelor trei zile pe care le-a mai trăit, Oscar pusese la căpătâiul patului o pancartă. Cred că te-ar interesa să ştii ce scria pe ea: <Numai Dumnezeu are voie să mă trezească>.”