Povestea lui Loghin Topor, omul care are în grijă satul pustiit din „Valea Plângerii”

Doat cinci bătrâni mai trăiesc în satul Gialacuta de la poalele Munţilor Metaliferi, locul lăsat în 2012 şi fără biserica mistuită de un incendiu. Cel mai „în putere” dintre ei, Loghin Topor, are 70 de ani şi a rămas omul în grija căruia se află satul. În preajma Paştelui, bărbatul îngrijeşte locurile de veci din cimitir şi îi ajută pe ceilalţi săteni la treburile gospodăreşti.

Satul Gialacuta de la poalele Munţilor Metaliferi pare să îşi trăiască ultimii ani din existenţa sa de peste trei secole. În cătunul în carea majoritatea caselor sunt părăsite de mai mulţi ani au mai rămas cinci oameni, cu toţii în vârstă. Unii dintre ei s-au resemnat cu soarta nefastă a aşezării, după ce, în urmă cu cinci ani, în vremea Bunei Vestiri, un incendiu a mistuit biserica satului, iar nimeni nu a mai putut împiedica distrugerea ei. Cel mai în putere dintre bătrânii Gialacutei este Loghin Topor. Are 70 de ani şi a locuit timp de 20 de ani în Deva. De un deceniu, după ce şefii fabricii de mobilă în care lucra l-au trimis în şomaj, Loghin a hotărât să se întoarcă în satul său natal. Creşte câteva animale în gospodăria sărăcăcioasă din Gialacuta şi se dedică ajutorării celorlalţi vârstnici din sat. În preajma sărbătorilor, Loghin merge zilnic în cimitirul de pe deal, pentru a îngriji mormintele, în aştep­tarea preotului care va sluji aici.
„Punem flori pe morminte, le curăţăm de buruieni şi le văruim unde este nevoie. Apoi îl aşteptăm pe preot să vină de Paşte la slujbă, să aducă alte cununi colorate, pe care la aşezăm pe morminte. Paosul (parastasul) de Paşte este una dintre puţinele bucurii pe care le mai avem aici, în acest loc uitat de lume”, a relatat Loghin Topor. Băr­batul aşteaptă cu bucurie Sărbătoarea Paştelui, pentru că venirea preotului în sat mai animă locurile pustii. În cimitirul de pe deal aflat în grija lui Loghin sunt peste 100 de morminte, unele vechi de peste un secol. La poalele lui, se află casa Anei Rusu, o bătrână de 90 de ani, singură, necăjită de pierderile suferite de-a lungul ultimilor ani. Una dintre ele a fost chiar biserica din sat. „În noaptea când a ars biserica noastră, niciunul dintre noi nu a avut puterea să stingă flăcările. Priveam cu ochii înlăcrimaţi spre dealul acoperit de fumul gros şi plângeam de neputinţă”, îşi aminteşte Ana Rusu.
În împrejurimile casei ei, de-a lungul unui pârâiaş şi la poalele pădurii, cel puţin zece alte gospodării au rămas părăsite. Iedera s-a ridicat peste zidurile lor, iar furtunile le-au distrus ferestrele şi acoperişurile. Unele dintre clădiri au rămas părăsite de mai mult de două decenii, după ce familiile care au trăit aici au plecat să muncească în Deva, Brad sau în Occident şi nu s-au mai întors. Nici satele din vecinătatea Gialacutei, străbătute de drumul de pământ, nu oferă peisaje diferite. Toate aşezările din zonă s-au depopulat, din cauza drumului mai greu accesibil, a sărăciei care i-a îndemnat pe tineri să plece. „În urmă cu ani buni satul era unul prosper, cu aproape 50 de case locuite. Au murit bătrânii, iar tinerii au plecat la oraş. Noi am rămas şi am îmbătrânit aici şi ne aşteptăm soarta, cum au făcut-o şi alţii. Satul va dispărea odată cu noi”, crede Loghin Topor. Aşa a ajuns Gialacuta un sat cu doar cinci oameni, toţi vârstnici şi aproape neputincioşi. Bătrânii îşi fac de lucru prin casele vechi, apăsate de vremuri, în ogrăzile în care străinii nu au mai călcat cu lunile, pe drumurile pustii pe care ies, uneori, însoţiţi de animale şi în cimitir, locul unde şi-au petrecut morţii ultimilor ani.
În primăvara anului 2012, un incendiu de vegetaţie pornit dinspre pădurea care înconjoară locul s-a întins peste cimitirul bisericii şi apoi peste lăcaş, fără ca nimeni să-l mai poată opri în timp util. Lăsat şi fără biserică, satul cu cinci bătrâni a devenit, în ultimii ani, un tărâm al tristeţii. Şi în prezent, cenuşa acoperă ruinele din moloz ale vechii biserici. În jurul rămăşiţelor ei au crescut însă arbuşti şi pomi care o acoperă şi o ascund cu o perdea de vegetaţie. Oamenii din sat nu mai îndrăznesc să calce pe locul vechi de rugăciune. Nu au luat niciun cui dintre ruinele clădirii mistuite.

Povestea Bisericii din Gialacuta
Biserica de lemn din Gialacuta a fost ridicată la mijlocul secolului al XVII-lea. Avea hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi figura pe lista monumentelor istorice. Biserica domina de pe deal, satul risipit în vale şi pe coaste, informa preotul Florin Dobrei, în volumul „Bisericile ortodoxe hunedorene (Reşiţa, 2010). Momentul înălţării lăcaşului existent se consideră că este în miezul secolului al XVII-lea, văleatul stăruind poate în pragul de sus al uşii de vest, îngropat sub tencuială”, informa autorul. Cu peste cinci decenii în urmă pereţii au fost tencuiţi pe dinafară, dar şi la interior, peste o prea posibilă decoraţie pictată, datorată unuia dintre zugravii de la care au rămas mărturii. Din tâmpla secolului al XVIII-lea în biserică se păstrau trei icoane preţioase: Maria cu Pruncul; Sfântul Nicolae, Isus Hristos, ajunse în depozitul de la Orăştie. De la dispariţia bisericii din 19 martie 2012, în locul ei nu a mai fost ridicat niciun aşezământ, satul fiind considerat prea depopulat pentru o asemenea investiţie.