Paştele, între trăirea credinţei şi bucuriile laice – Unele vechi obiceiuri de Paşti azi îţi pot aduce dosar penal

Comuniştii au contribuit masiv la pierderea identităţii satului tradiţional. O altă mare ruptură a venit după Revoluţie, când familii întregi de tineri au plecat în străinătăţuri şi ba nu s-au mai întors, ba au venit cu obiceiuri stricate. În lipsa unor oameni dedicaţi şi a unor preoţi implicaţi, multe sate hunedorene au uitat să îşi umple sărbătorile cu obiceiurile tradiţionale. Înainte vreme, toată suflarea satului ţinea postul, mai puţin copiii sau cei bolnavi. Acum, în ciuda diversificării ofertei alimentare vegetariene, sunt tot mai puţini cei care respectă restricţiile alimentare, trupeşti şi sufleteşti. Cu­loarea ouălor s-a diversificat până dincolo de limita kitsch-ului, tinerii au uitat să bată toaca în ritmurile potrivite, dar şi să îşi comemoreze strămoşii mergând cu apă şi mâţişori de salcie pe la mormintele din livezi şi grădini în Ajunul Floriilor. În Săptămâna Mare, toate casele intrau proaspăt văruite, gospodăriile erau primenite şi oamenii spovediţi. Noile straie de Paşte aş­teptau să fie îmbrăcate şi admirate în Duminica Paştelui. Vinul şi pâinea sfinţite de Înviere erau aduse acasă în ulcele noi de lut, acum oamenii le mănâncă din pahare de plastic per­sonalizate cu Mântuitorul răstignit pe cruce şi urările: „Hristos a înviat!”, respectiv „Adevărat a înviat!”
Unele obiceiuri vechi azi îţi pot aduce dosar penal
Acum, de Paşti, majoritatea româ­nilor tânjesc după zilele libere de sărbători, când cei mai mulţi zac pe canapele în faţa televizoarelor, meta­bolizând drobul de miel. S-au pierdut jocurile copiilor specifice acestei pe­rioade: „ţâc mălai”, „loptă-n bâtă”, „aruncatul cu banu”. În satele de munte, tinerii au mai reuşit totuşi să păstreze tradiţia puşcatului de Paşte când se trage cu carbid din ţevi speciale pentru a se alunga spiritele rele. În câteva localităţi, s-au păstrat şi focurile din noaptea de Înviere, când copiii din sat se adunau în preajma bisericii, păzeau toaca şi aveau grijă să întreţină flăcările până începea slujba de la miezul nopţii. În satul Crişan, această tradiţie s-a curmat brusc: datina locului poruncea ca lemnele să fie aduse cu un car „furat” de la un gospodar. Anii trecuţi, flăcăii din localitate erau cât pe ce să se aleagă cu dosar penal după ce proprietarul căruţei a alertat poliţia…

Obiceiuri de sute de ani  
În judeţ se mai păstreză câteva obiceiuri unicat: unul dintre ele este la Densuş şi se ţine în prima zi de Paşte. Localnicii şi invitaţii lor se adună în vatra satului pentru a privi „alergatul prescurii” şi „împuşcatul cocoşului”, de fapt, un concurs între două cete de băieţi. În a doua zi de Paşte, în Certej şi Hondol, se mai ţine obiceiul numit „Steagul de Paşti”. Steagul este confecţionat de tinerii din sat şi este adus la biserică luni dimineaţa. Băieţii îl poartă prin cimitir, pe la mormintele rudelor, ca simbol al steagului păcii cu care a înviat Iisus. Şi tot în Lunea Paştelui, în satul Boiu, din comuna Rapoltu Mare, se reia, după câţiva ani de pauză, un obicei inedit: „Scaunul popii”. Copiii din sat adună ouăle roşii, în timp ce băieţii îmbodobesc cu iarbă, ramuri înflorite, dar şi spini, rugi şi urzici un scaun. În mijloc, deasupra locului de şezut, este amenajat un mare cuibar unde se aşează ouăle strânse de copii în mai multe „etaje”, astfel încât un privitor neavertizat să nu îşi dea seama câte, peste o sută, sunt ascunse prin iarbă şi rămurele. Când se sfârşeşte slujba, nimeni nu pleacă şi toată suflarea satului aşteaptă ivirea preotului. Scaunul îmbodobit este purtat cu grijă până în uşa din faţă a bisericii, în timp ce alţi tineri păzesc a doua intrare, nu cumva să se strecoare părintele pe acolo şi să fugă de „scaunul popii”. Fostului preot, Mircea Iov, îi era tare drag obiceiul şi savura obiceiul cu jilţul împodobit. Toată lumea râdea şi asculta vorbele părintelui: ”În fiecare an am refuzat să mă aşez, pentru că nu se cade, pentru că scaunul este întruchiparea „Jilţului lui Dumnezeu”, dar şi pentru că pe scaun sunt ascunse ouă. Prima vedere înşală. Ce vedeţi dumneavoastră, nu-i adevărat. Aicea îs numai patru ouă fierte, da´ prin buruienile alea, ei mai ascund nişte ouă. Un motiv îs ouăle: cum să şadă un preot pe ouă!?” Mai bine de o oră negocia părintele cu tinerii cu care se „împungea” în vorbe meşterite, pline de duh şi de umor. Dacă preotul încearcă să scape ieftin, apoi nici băieţii nu s-ar îndura să lase vinul părintelui în damigenele parohiale. După o târguială în toată regula, se hotărăşte: ”Două ouă la cana cu vin!” Se face recensământul ouălor vopsite şi se calculează litri de licoare datoraţi de preot. Toată târguiala e musai să fie însoţită de bătaia din toacă: ”Bătaia din toacă anunţă chemarea. Ciocanele cu care se bate toaca reprezintă ciocanele folosite de romani la răstinghirea lui Iisus, scândura în care se bate reprezintă orizontala crucii”. Când învoiala e gata, tinerii merg să-şi ia plata şi închină un pahar cu preotul: ”Hristos a înviat…”