Editorial: Fuga în sus

Mai întâi, pentru prima oară după mult timp, a apărut solidaritatea. Fie ea şi a protestelor. Fie ea şi dezordonată, fisurată, ba poate chiar aparent lipsită de finalitate. Şi, totuşi, spontană şi adevărată. Aşa cred că putem numi fără să greşim atitudinea românilor care, crezând sincer într-o cauză, susţinând-o cu argumente, au avut disponibilitatea de a se alătura unul altuia şi de a ieşi în stradă zile de-a rândul. 

Apoi a fost compasiunea. Nevoia aceea de a-l ajuta pe cel fără speranţă, pe cel care – pe lângă strâmtorarea dată de nişte pensii de mizerie şi de o sănătate şubrezită de ani – a fost prins în chingile de câţiva metri ai zăpezilor, gheţii şi iernii. Numai cine a trăit o dată senzaţia aceea sufocantă a claustrării, numai cine a trăit până la capăt disperarea, hăul sentimentului de abandon şi de sfârşit de lume (mai mult sau mai puţin justificate, e drept) a putut să-i înţeleagă cu adevărat. Şi totuşi, zeci de mii de români, din casele lor calde, luminate, din preaplinul s-au (prea) puţinul lor, au avut înţelepciunea de a se pune măcar pentru o clipă în locul sinistraţilor acestui sezon. Au adunat alimente, haine, pături, au adus mici sume de bani şi le-au trimis cu drag şi cu generozitate celor care, prizonieri în propriile case gata să se prăbuşească sub greutatea zăpezilor, încă se întreabă speriaţi ce le va mai aduce ziua de mâine. Am avut privilegiul de a afla direct de la cei năpăstuiţi ce înseamnă suferinţa lor, dar am avut şi bucuria neaşteptată ca vecinii mei să mă oprească pentru a mă întreba unde anume se strâng ajutoarele în Hunedoara. Semn bun. Semn oarecum neaşteptat de bunătate, într-o lume a vitezei ameţitoare şi a transformărilor profunde, lume care pare să-şi fi pierdut şi frânele, şi reperele.

Desigur, atât în cazul solidarităţii în numele unei idei, cât şi în cel al compasiunii pentru un seamăn au apărut (şi oare de ce simt că e necesar să scriu?) inevitabilele derapaje, gesturi care au compromis cumva tabloul incredibil de frumos şi emoţionant al ultimelor săptămâni. Şi pentru că vremea protestelor pare să fi luat sfârşit, mă voi opri o clipă asupra campaniilor de colectare de alimente pentru cei cărora luna februarie a acestui an le va rămâne în amintire ca o grozavă încercare venită, (şi) la propriu din cer. Am aflat cu stupoare zilele acestea – desigur nu am dovezi, dar un zvon este întotdeauna cel puţin o jumătate de adevăr – că sunt oameni, oameni – dacă le mai putem spune astfel – care au furat pur şi simplu din “darurile” celor mai mărinimoşi dintre noi îndreptate către cei nenorociţi. Au furat şi au vândut. Iniţial, mi s-a părut incredibil. Iar apoi m-am uitat înspre mine însămi şi mi-am amintit pilda aceea în care un ucenic al unui sfânt pustnic de odinioară a aşteptat ca bătrânul să plece din chilie pentru a mânca un ou pe care l-a aşezat pe o cheie pentru a-l coace la flacăra lumânării. Descoperit în fapta sa, tânărul a arătat înspre ţapul ispăşitor: drăcuşorul din firidă. Surprins de viclenia tânărului, râzând, diavolul a spus doar atât: “De data asta n-am fost eu. Mie nu mi-ar fi trecut prin minte niciodată aşa ceva!”.

Desigur, nu judecăm pe nimeni. Constatăm doar, încă o dată, că omul este slab în faţa ispitelor: pentru unii sume uriaşe, pentru alţii o mică “ciupeală”, foame de sex, foame de glorie, foame de tot ceea ce înseamnă sclipici, superficialitate, spoială. Somnul conştiinţei naşte monştri, naşte oglinzi murdare, în care nu ne mai vedem defectele şi păcatele, refuzăm să vedem suferinţa pe care i-am produs-o, poate, unui om, pe care l-am minţit, l-am furat, l-am trădat, l-am înşelat sau l-am părăsit. Vă invit, aşadar, să ne scuturăm sufletul de tot ce e fals în noi, de tentaţii şi deşertăciuni găunoase şi să redescoperim demnitatea.

Vă invit să fim mai verticali (deci mai drepţi), mai curaţi, mai buni decât am fost. Pentru că suntem capabili, vă invit la o “fugă în sus”. Spre cer.