DIN LUMEA ANEI – Nu ştim. Nu am văzut. Nu ne băgăm

Anamaria NEDELCOFF

Îi aud certându-se în fiecare dimineaţă. De data asta aştept după lift ceva mai mult şi, fără să vreau, ascult şi ce îşi spun. ”Eşti proastă! Nu vezi cât de proastă eşti? Niciodată n-o să depăşeşti nivelul ăsta, tâmpito!”, îi strigă el, în timp ce se aude cum trânteşte ceva. Ea încearcă, plângând, să-l contrazică. ”Tu să nu-mi răspunzi mie, auzi? Eu sunt bărbatul în casa asta”, urlă el. Jap, pleosc, răsună două palme rapide, una după alta.
Mi se strânge stomacul de revoltă. Îmi vine să intru peste ei şi să-l arunc pe individ de la cinci. Dar nu o fac. Suntem români şi mentalitatea, în astfel de cazuri, e de “nu e treaba mea”, nu? Chiar dacă suntem în 2017 şi campanii pentru “prevenirea violenţei în familie” sunt pe toate gardurile. În fiecare casă e câte o poveste nespusă.
Câteva ore mai târziu mă întâlnesc cu amândoi.
Sunt tineri, frumoşi împreună, îmbrăcaţi elegant. Ne nimerim în lift. El îi zâmbeşte drăgăstos, îi pupă mâna. Ea îşi pleacă ochii, uşor jenată. Nu ştiu dacă pentru spectacolul public, oferit gratuit, care trebuie să convingă lumea exterioară că totul merge bine, că viaţa lor e perfectă. Ne salutăm, ipocrit. Şi ne zâmbim. După care ne vedem de vieţile noastre.
Afară, în stradă, o femeie merge cu copilul de mână. Copilul scânceşte, cerând ceva. După jumătate de minut, mama îl smuceşte cu putere şi-l trage de perciuni: ”Dacă nu taci, jar mănânci! Te calc în picioare, ai înţeles? Te spun şi lui taică-tu şi-ţi arată el!”. Micuţul tace brusc, cu ochii plini de lacrimi.
Cum să calci un copil în picioare? Cum să-l ameninţi? Dacă bătaia nu e bună pentru tine, ca femeie, de ce ar fi bună pentru un copil? Şi cine sunt eu să judec sau să încerc să intervin în modul în care femeia alege să-şi educe copilul? Merg mai departe, din nou, văzându-mi de problemele mele.
Zilnic suntem puşi în faţa unor alegeri. Dacă intervenim sau nu în conflictele dintre ceilalţi. Viaţa mi-a arătat că, oricând, implicarea ţi se poate întoarce împotrivă. Nu o dată, victimele unor abuzuri, care ne-au cerut ajutorul, considerând că presa poate pune umărul la rezolvarea unor situaţii, s-au întors împotriva noastră. Au vrut ”dreptate” până la un punct: cel în care s-au împăcat cu agresorii ori în care au primit bani drept recompensă pentru vreun pumn ce le-a lăsat leşinate minute bune.
Oamenii nu vor să le faci dreptate până la capăt, ci doar până acolo unde îşi văd interesul. Iar mai apoi se şterg pe picioare cu toată implicarea şi fră­mântările tale.