Expediţie pentru neamţul “sinistrat” în Apuseni

Neamţul “autoexilat” în Apuseni a primit ajutor de la amicii lui din oraş. Nu că ar fi avut neapărată nevoie, pentru că, în Ruseşti, locul în care se agaţă-n cui harta judeţului, oamenii n-au uitat să fie buni vecini şi prieteni. În plus, chiar îl simpatizează pe noul lor consătean, Klaus Baade, un neamţ de 64 de ani, care, cu vreo 18 ani în urmă, s-a îndrăgostit de Ţara Moţilor, iar de când şi-a cumpărat casă aici aproape că n-a mai vrut nici să audă de Germania. 

“Badea” Klaus recunoaşte că iarna din Apuseni e mai grea decât cea din oraşul său natal, din Germania, dar tot n-ar pleca de aici

Trei orăşeni se tot vorbesc cum să facă, să meargă şi ei să ajute o familie de sinistraţi din judeţul Hunedoara. Asta pentru că şi la noi în judeţ au fost sute de familii care pentru cel puţin câteva zile nu au putut să iasă din sat. “Hai să mergem la Alun, de exemplu. Dac-om putea ajunge”, spune Moţu’, cel care a şi avut iniţiativa. După o vreme tot el se răzgândeşte “Băieţi, dar la pădureni tot s-or mai dus ajutoare. Mai bine hai să vedem ce face Klaus, neamţu’ de la Ruseşti”. A doua zi, câteva provizii se cumpărau rapid dintr-un supermarket din Brad, iar noul 4×4 românesc îşi încerca norocul spre Bulzeşti. A avut noroc, până la ieşirea din Bulzeştii de Sus spre Ruseşti. A îndrăznit să mai intre pe drumeagul cu zăpadă mare şi pe jumătate bătucită doar câţiva metri, până într-un loc în care probabil că şi un vehicul şenilat ar fi avut probleme.

“Şerpaşi” spre Muntele Găina

Proviziile din portbagaj se-nghesuie într-un rucsac. Şi se tot adună. Moţu, Cristi şi Radu se-ntreabă din priviri care să-l care la primul schimb. Cristi e mai tânăr şi se oferă el. Mare greşeală avea să facă. Baxul de apă minerală la sticle de doi litri şi jumătate, bidonul de cinci litri de ulei, cele vreo 10 conserve cu carne şi cele cinci pâini mari, feliate, nu i se par aşa de grele. După primii 200 de metri simte însă că îl cam dor umerii deja. Strânge şi mai bine bretelele rucsacului, îl leagă bine şi la brâu şi merge mai departe ca un catâr care vrea să se vadă odată ajuns la destinaţie. La primul popas constată că Moţu şi Radu abia se mai văd în urmă. Apar şi ei, după vreo 5 minute, amândoi transpiraţi de parc-ar fi ieşit dintr-o saună. “Deci… am încurcat-o. Eu tre să duc singur rucsacul ăsta până sus”. Valea pe care urcă cei trei duce direct spre Muntele Găina. Arată şi mai spectaculos decât vara, dar lui Cristi chiar nu-i arde de admirat peisaje. Îşi împlântă tălpile bocancilor în zăpada bătucită doar pe jumătate de vreo două sănii trase de cai. Din când în când îl mai întreabă pe şeful expediţiei: “Bă, cât mai e până sus?”. Mereu rămas în urmă, blestemându-şi teleobiectivele ce devin din ce în ce mai grele, Radu se consolează calculând câte kilograme are Cristi în rucsac: “Păi, apa cântăreşte vreo 15 kile, uleiul are vreo 5, conservele vreo 3, pâinea încă vreo 3. Hm… nu cred că le poate duce până sus. Nasol”.

Pauzele lungi şi dese

Un drum de trei kilometri pare de trei ori mai lung şi mai greu când e făcut pe zăpadă, cu zeci de kilograme în spinare

Un bătrân ce coboară agale pe drum oferă un bun prilej pentru un alt popas. Cei trei îl întreabă scurt “Acasă-i neamţu’?”. Omul zice că nu ştie, dar îi luminează: “Oricum, dacă nu-i acasă, îl găsiţi la cafea la o casă mai în sus”. Cei trei încep să râdă: cum să mergi la cafea când neaua e de un metru şi ceva, iar casele din Ruseşti sunt destul de departe una de cealaltă. Toţi trei au mai fost prin sate de munte şi ştiu că aici se socializează la fel ca-n urmă cu 100 de ani, iar oamenii nu au nevoie de facebook ori messenger ca să mai schimbe o vorbă. Străinul de pe drum îi previne însă pe drumeţi: “Apăi, tăt satu-i la mort. Un năcăjit de vecin sângur s-o dus săracu. N-aţi văzut, s-or dus jos cu sania să-l urce pă popa?”. Drumeţii îi răspund că s-au întâlnit cu o sanie coborând, iar jos, în Bulzeşti, câţiva localnici aşteptau preotul.

Îşi reiau drumul rugându-se să prindă cumva “o ocazie”, vreo altă sanie care să urce goală… măcar de rucsac de-ar scăpa. Noroc că soarele străluceşte, zăpada-i cum nu se poate mai curată şi, mai ales, nu prea bate vântul. Bocancii mai lunecă-n stânga sau în dreapta, se mai afundă din când în când pe câte-o porţiune de nea înşelătoare şi se opresc din mers din ce în ce mai des. Ultima treime a drumului e un chin adevărat. Doar aproape de casa neamţului drumul se îndură să mai şi coboare un pic, nu doar să urce.

Bucuria care răsplăteşte chinul

Sub drumeagul de ţară, casa cea “veche” a neamţului Klaus Baade e închisă. Acoperişul ei de paie abia mai ţine neaua groasă, chiar dacă a fost refăcut nu cu mulţi ani în urmă. În dreapta ei, la fereastra unei case ceva mai noi, apare chipul mirat al lui “Badea Klaus”, cum îi spun localnicii. Nu-i vine să creadă pe cine vede şi exclamaţiile sale mai au un pic şi se transformă în urlete, de-a dreptul. “Ohoooooo, chiar că nu aşteptam la voi să veniţ. Nu credeam că puteţ veni la mine”. Bucuria i se citeşte pe chip. Este aşa de bucuros încât nu-l deranjează să-şi mai spună o dată povestea, pentru Cristi, pentru că el n-a apucat s-o audă încă “direct de la sursă”. Dar asta abia după ce spune că s-a săturat de iarna asta grea, mai ales că un picior nu-l prea lasă să se mişte în voie. “Am vecini. Vin şi mă întreabă tot timpul dacă-mi lipseşte ceva. Lemne am, mâncare am, că doar am tăiat porc înainte de Crăciun. Acuma mai este şi apă minerală. Sunt forte bine. Tre să fiu bolund să zic altfel. Ieri am văzut o buburuză. E semn de primăvară. Era aici, în televizor”. Klaaus Bade spune că fereastra veche care dă direct spre Muntele Găina este televizorul lui şi că nici nu are nevoie de unul “clasic”, din moment ce pe o masă din cameră stau ordonate zeci de volume în limba germană.

Dragoste la prima vedere

Klaus Baade a ajuns pentru prima oară în România cu 18 ani în urmă, cu un prieten român pe care îl ajutase să-şi aducă o maşină. A fost şocat, la început, dar când a văzut cum trăiesc românii, mai ales în satele din zona Bradului, şi-a spus “Aici e locul meu. Aici e sufletul meu. Aici îmi zice inima că trebuie să rămân”. Cu vreo 15 ani în urmă şi-a cumpărat o casă veche cu doar 350 de mărci germane, iar cinci ani mai târziu a mai luat şi casa vecinului, cu 3000 de euro. De meserie dulgher, “Badea Klaus” mai că nu a fost declarat nebun de medicul psihiatru la care mersese pentru o adeverinţă medicală. Când a auzit că este cetăţean german şi vrea să vină să muncească în România, medicul în cauză a refuzat să-i elibereze adeverinţa de care avea nevoie. Badea Klaus spune că a trăit, în ultimii ani, doar din dulgherit. Şi n-a fost nevoie să-şi caute comenzi. Comenzile-i vin singure, la el acasă. Acum aşteaptă ca, de la anul, să-i vină din Germania o pensie de 350 de euro: “Acolo nu e mult, dar aici, cu 350 de euro o să mă descurc foarte bine”. Când vine vorba despre Germania, Klaus e cât se poate de ferm: “Nu-mi plac nemţii. Românii sunt cu totul altfel. Dac-ar şti nemţii cum se trăieşte aici… ai hai… Aici unde sunt eu pur şi simplu nu ai nevoie de niciun drog ca să te simţi bine, să fii fericit”.