Noul campion mondial al Hunedoarei

În cei 11 ani de când este karateka a adunat 102 medalii şi câteva sute de diplome. Eric Şoş, elev la Colegiul Naţional “Iancu de Hunedoara” din Hunedoara, este multiplu campion naţional, campion european şi campion mondial la kata shotokan, pe echipe. Pentru a ajunge la un asemenea palmares a trebuit să muncească mii de ore, încă de când era un ţânc de grădiniţă.

Mai bine de 20 de sportivi intră desculţi în sală, salută şi se aliniază repede, după înălţime. O fetiţă de numai 5-6 ani, în kimono alb, iese cu întârziere din vestiar şi se grăbeşte să îşi ia locul în şirul de karateka. Eric o vede şi o zoreşte de la spate. Apoi, tânărul sportiv şi colegii pe care îi coordonează se salută reciproc, cu politeţe, şi primesc de la acesta comenzile speciale pentru încălzire. “Încălzim gâtul, braţele, umerii, coatele, încheieturile, şoldurile, genunchii, gleznele şi urmează mobilitatea pe sol, sfoara şi alte exerciţii. Fără încălzire eşti pe cont propriu: poţi să faci o rupere de muşchi, de ligament, poţi să faci o entorsă”, explică micul maestru de karate. În lipsa antrenorului său, sensei Ilie Zanfir, Eric – care este “sempai” – îi ţine locul. A ajuns campion naţional de vreo 11 ori, dar a adus la Hunedoara şi două medalii de aur de la Campionatele Europene şi Mondiale de Karate.

De acest sport s-a apucat cu 10 ani în urmă, pe când era în grupa mijlocie, la grădiniţă. “Tata m-a adus, dintr-o joacă, la karate. Apoi, a început să mă aducă la antrenamente când un părinte, când celălalt şi le-a plăcut amândurora sportul acesta. Făceam karate, pe vremea aceea, la Şcoala Generală Nr. 1, la Clubul «Budo Karate». Pentru un copil de grădiniţă, cum eram eu, nu sunt foarte multe de învăţat din prima zi, aşa că… ce puteam să fac? M-am luat şi eu după alţii”, se amuză Eric, când îşi aminteşte de primul antrenament. Micul campion a ales să practice stilul shotokan, pentru că asta se făcea în Hunedoara la vremea aceea. Oricum, zice că acest tip de arte marţiale este cel mai complex, aşa că e convins că a nimerit exact ceea ce ar fi fost ideal să facă, dacă ar fi avut de unde alege.

De la grădiniţă, la Campionatul Mondial

“La antrenamente vin zilnic, în afară de ziua de miercuri. În total, şapte ore pe săptămână. E mult şi e greu, însă aş putea spune că m-am obişnuit. Am timp şi de şcoală şi de teme. Oricum, dacă nu vin la karate, în ziua respectivă simt că am trăit degeaba. Sunt aşa… fără viaţă. Am avut, e drept, şi un moment de cădere. Eram în toiul copilăriei, pe la 10-11 ani. Îi vedeam pe toţi copiii că se joacă, liberi, pe afară, iar eu trebuia să merg la antrenamente. Îmi era ciudă că pe mine mă forţau ai mei să mă duc la karate şi, deşi aveam cele mai bune rezultate dintre toţi colegii mei, mă gândeam ce bine ar fi dacă aş renunţa”, povesteşte Eric. Împins de la spate de părinţii săi, care l-au ajutat să depăşească momentul de criză, adolescentul nu regretă că “şi-a pierdut” aproape toate după-amiezele copilăriei în sala de antrenament.

Campion european a devenit anul trecut, după ce a participat la competiţia de la Veneţia, iar campion mondial a fost declarat la Istanbul, în Turcia. “Ca să participi la o competiţie de o asemenea anvergură trebuie mai întâi să treci de fazele naţionale, iar la europene şi mondiale merg numai sportivii clasaţi pe primul loc. Italienii şi francezii sunt foarte performanţi, dar, de fapt, eu am fost cel mai bun – râde Eric. Recunosc că la început mi-a fost cam frică, pentru că erau foarte mulţi sportivi din Italia, Franţa, Spania, Ungaria, Serbia, Germania, Ucraina, Azerbadjan şi toţi erau foarte bine pregătiţi”. Hunedoreanul mai spune că, după ce va termina liceul, karatele vor rămâne o pasiune. Nu va face din acest sport o meserie. Se gândeşte să încerce la o facultate de drept, la Academia de Poliţie, la informatică sau la management, pentru că din sportul ăsta – la fel ca din multe alte sporturi – nu poţi trăi decent.

Părinţi dedicaţi şi o voinţă de fier

Eric mai povesteşte că a mai avut el şi prieteni care au venit o vreme la antrenamente, însă, nefiind pasionaţi, efortul susţinut şi monotonia tehnicilor i-au determinat în cele din urmă să renunţe. “Dacă nu ai un părinte care să se ţină de tine, să te trimită sau să te aducă la antrenamente, să te susţină, nu prea ai şanse”, ţine să adauge sportivul. Cât priveşte costurile, preţul pentru accesul în sala de antrenament este de numai 40 de lei pe lună, însă mai mult costă echipamentul. “Când ajungi să fii un sportiv de performanţă, pretenţiile sunt foarte mari pentru protecţii şi pentru restul echipamentului. 300 de lei este numai kimono-ul. Îţi trebuie unul pentru kata, unul pentru kumite, apoi protecţii dentare, platoşe de piept, mănuşi, tibiere…”, explică Eric.

Al cincilea antrenament săptămânal se face la bazinul de înot, unde sportivii fac aceleaşi mişcări, însă de data aceasta în apă. Mişcările trebuie făcute întotdeauna, fie în bazin, fie în sala de antrenamente, cu o anumită precizie, poziţiile sunt fixe, tehnicile la fel şi trebuie să ai o atitudine de sportiv. “Trebuie să se vadă că eşti karateka: o persoană calmă, pregătită pentru orice situaţie, oricând. Asta nu înseamnă că, dacă cineva încearcă să te agreseze pe stradă, tu trebuie să răspunzi violent, dimpotrivă. Mişcările de karate nu se practică decât în sală, la antrenamente şi în concursuri. Când eram mai mic, copiii, la bloc, îmi ziceau că sunt «karatist» şi încercau să mă provoace ca să le arăt ce pot, însă cred că celor care practică acest sport nu li se potriveşte eticheta de băieţi răi, dimpotrivă”, adaugă hunedoreanul.

Care ar fi avantajele practicării unui astfel de sport, potrivit lui Eric? Mulţi dintre micuţii care au început să vină la antrenamente, deşi iniţial foarte emotivi, şi-au învins teama şi au fost în stare să execute un exerciţiu kata aproape perfect în faţa unor arbitri străini, dar şi în faţa altor zeci, ba chiar sute de concurenţi şi părinţi.

“Farul” Constanţa adună rezultatele

Tatăl lui Eric, Iosif Şoş, care este şi preşedintele Clubului “Elite Center” Hunedoara, spune că sportivul nu s-a mulţumit numai cu artele marţiale, ci a făcut şi înot. Timp de un an încheiat îl ducea de la ora 8 la 12 la şcoală, de la 14 la 16 la bazin şi de la 16 la 18 la karate, iar în tot răstimpul ăsta adolescentul a luat premiul întâi la şcoală, iar anul acesta a reuşit performanţa de a intrat printre primii 10 la liceu, infirmând ideea că sportul de performanţă nu face casă bună cu şcoala. “Sportul acesta e unul care le cuprinde pe toate celelalte: foloseşti şi braţele, şi picioarele şi corpul, dar cel mai mult îţi foloseşti mintea. Nu e un sport brut sau, ştiu eu, balet… E foarte interesant, de exemplu, de observat echipele de kata sincron, când suntem trei contra trei, în luptă cu un adversar imaginar. E un adevărat spectacol!”, spune Eric.

În urma reuşitelor pe care le-a înregistrat, hunedoreanul a ajuns să fie dublu legimat: la “Elite Center” (înfiinţat în urmă cu patru ani), dar şi la “Farul” Constanţa, astfel încât în cazul campionatelor naţionale şi europene participă pentru clubul constănţean, iar în cazul cluburilor şi concursurilor mai puţin importante, participă ca reprezentant al clubului hunedorean. Astfel, Eric este retribuit, iar toate costurile sunt suportate de “Farul” Constanţa, dar şi rezultatele sale merg tot spre clubul respectiv. “Hunedoara nu îşi permite şi nimeni nu îşi doreşte să aibă un sportiv de performanţă. Nu e vorba numai de karate, ci şi de înot şi de alte discipline. Se alocă bani în altă parte, nicidecum în sport”, spune cu obidă Iosif Şoş, preşedintele Clubului “Elite Center” şi tatăl campionului. Sportivul e şi el dezamăgit. Zice că, mergând în alte ţări, a avut ocazia să îşi dea seama cât de civilizaţi sunt alţii şi cât de “jos”, comparativ cu aceştia, suntem noi: “Nu e vorba numai despre curăţenia de pe străzi, deşi aceasta este o realitate, ci şi de o mentalitate diferită. La noi nu prea poţi să îţi faci prieteni, sportivii parcă sunt mai invidioşi… fiecare pentru el. Pe când în Turcia, spre exemplu, la Campionatele Mondiale, după numai câteva cuvinte în engleză m-am şi împrietenit cu un turc, care s-a dovedit a fi foarte deschis. Mai târziu, am şi concurat împotriva lui şi l-am învins, dar nu s-a supărat şi am rămas prieteni. Am observat că, peste graniţe, dacă un sportiv nu câştigă la un moment dat, asta nu îl face să se închidă în sine, sau să devină invidios. Înţelegi că ai pierdut şi ştii că întotdeauna ai o nouă şansă la concursul următor”, adaugă Eric.

Antrenorul său, sensei Ilie Zanfir, spune că pe Eric sportul acesta l-a schimbat enorm. “Când a venit pentru prima oară la mine la club era chiar un pic supraponderal, însă karatele l-au transformat complet. Aşa, de departe, pare un sport violent, brutal, însă nu e nici pe departe aşa ceva, ci un sport în care trebuie să gândeşti şi să te controlezi foarte mult. Cred că sportul în general şi karatele în special sunt extrem de benefice, mai ales pentru copiii de astăzi, care – din cauza tehnologiei, care le oferă senzaţia că informaţiile sunt oricând la îndemână şi îi face, poate, superficiali – învaţă mult mai greu, comparativ cu generaţiile anterioare. În plus, a face sport înseamnă şi a-ţi cultiva o mentalitate de învingător”, adaugă maestrul Ilie Zanfir.