Deva, prin ochii călătorilor străini

„Aceia e vestita cetate a Devei, dincoace de Murăş… Astfel ea stă pe munte, cu vârfurile ei ciunte şi dislocate, ca un memento mori, ca o prezicere de pieire prin aceleaşi puteri uriaşe ale ţerănimii valahe, ce nu mai poate răbda deasupra oraşului unguresc, mai mult nou al Devei” , scria marele istoric Nicolae Iorga, în 1906. Indiferent că vizitează oraşul în Evul Mediu sau în zilele noastre, din mărturiile călătorilor nu lipseşte Cetatea Devei, semn că monumentul a impresionat trecătorii secole întregi. 

Trei elemente defineau Deva şi cu sute de ani în urmă: cetatea, Mureşul şi colinele mănoase din jurul orăşelului

Se pare că primul călător străin care menţionează Deva în scrierile sale este italianul Giovan Andrea Gromo, un mercenar italian din Bergamo, care în 1566 călătoreşte prin o mare parte din Transilvania. Nu este un simplu călător, ci chiar comandantul gărzii personale a principelui transilvan Ioan Sigismund Zapolya: “…se ajunge la primul oraş întâlnit în cale, numit Orăştie, aşezat la poalele unui munte şi la marginea unei păduri mari, unde, la depărtare de o milă mică, curge Mureşul, râu de mare folos şi navigabil, care scaldă muntele înverzit, pe culmea căruia este aşezată Deva, cea nespus de tare, şi de acolo merge la Lipova ocupată de turci”. Apoi, italianul completează: “…la mijlocul văii, spre Lipova, este aşezată, pe un munte ascuţit care stă izolat din toate părţile, prea puternica Deva, care e socotită ca una din cele mai importante fortăreţe ale acestei ţări… Cetatea este întotdeauna aprovizionată cu tot ce-i trebuie pe trei ani şi chiar mai mult, pentru a înfrunta cel mai dârz asediu şi are mari înlesniri cu râul şi cu pădurile şi cu munţii din apropiere, pentru a primi ajutor sau a salva garnizoana, dacă cumva într-o întâmplare nenorocită ar fi silită la aceasta”. Însemnările apar în volumul “Descrierea Transilvaniei”, publicat în 1567 şi sunt reluate în volumul II al cărţii “Călători străini despre ţările române”, apărut în 1970, la Bucureşti. Deva apare şi într-un volum semnat de istoricul şi geograful turc Evliya Çelebi, unul dintre cei mai cunoscuţi călători otomani. Scriitorul turc a colindat timp de 40 de ani teritoriile Imperiului Otoman şi regiunile din vecinătatea Imperiului.

Din impresiile de călătorie adunate de Çelebi a fost publicată o lucrare în zece volume sub titlul „Cartea Călătoriilor” (Seyahatname), considerată un ghid despre cultura şi stilul de viaţă al locuitorilor din regiunile menţionate. În 1644, el nota despre Deva: ”Oraşul era frumos, avea 1.000 de case, 500 de hambare, multe cârciumi şi un port la Mureş unde veneau corăbii cu mărfuri din Belgrad şi din Buda, ducând de aici multă sare”. De altfel, şi Anton Verancsics (1504-1573) – Verantius, cum apare în unele scrieri – secretarul regelui Ioan Zapolya, apoi consilier al lui Ferdinand de Habsburg, menţionează în lucrarea sa “De situ Transylvaniae, Moldaviae el Transalpinae” cetăţile numeroase din zonă: “Hunedoara, Deva, Făgăraş”, dar şi comitatele ungureşti ale Transilvaniei: “Alba, Târnava, Cluj, Dobâca, Solnoc, Turda şi Hunedoara”.

Vestită pentru vii

Dar Deva nu era acum câteva secole renumită numai pentru Cetatea sa, ci, se pare, şi pentru viile cultivate pe dealurile oraşului. Următoarea menţiune îi aparţine istoricului Benko Iosif care scrie că: “În anul 1694 viile Domeniului Deva abia puteau fi săpate într-o zi de 400 de oameni buni lucrători, iar vinul de Deva era un vin renumit”.

Târgurile dese, cârciumile şi prăvăliile multe constituie alt brand neoficial şi cu vechime al Devei

De asemenea, Johann Lehmann, călător german în trecere prin Deva, în anul 1785, a făcut următoarea consemnare care confirmă supremaţia viilor ca şi cultură: “La Deva, între vii, în margenea cărora hangiţa se descoperă o pariziană, domnul de pământ e contele Haller: sub castel sunt două sute de case, cu o frumoasă grădină, două biserici catolice, alta reformată, una singură a noastră; în suburbii stau bulgari”. Şi contele Auguste de Lagarde menţionează Deva în lucrarea “Voyage de Moseon a Vienne” (Călătorie de la Moscova la Viena – n. red.), apărută la Paris în 1824: “La Deva erau femei frumoase”. În 1806, vine rândul altor francezi să treacă prin zonă: este vorba despre diplomatul Reinhard, fost ministru la Florenţa şi în Elveţia. El face parte din diplomaţia franceză întrebuinţată în Orient de către Napoleon. Însemnările despre Deva aparţin soţiei sale, Madame Reinhard, care îl însoţeşte împreună cu copilul într-o misiune specială la Iaşi. Scriitoarea călătoreşte într-un poştalion tras de opt cai, vede hoţi în furci, aude de isprăvile bandelor de hoţi şi de abuzurile administrative. „Valahii”, pe care ea îi presupune a fi slavi, îi apar servili faţă de autorităţile care-i oropsesc, iar preoţii autohtoni i se par ignoranţi. Intră în Ardeal pe la Dobra, care i se pare un „sat mizerabil”, cu atât mai mult cu cât aici este nevoită să doarmă împreună cu restul familiei pe două maldăre de fân. La Deva, ea descrie „o vizită într-un parc (…), dar care nu era decât o grădină sălbatică. Abia ieşind din pădure îi apăru în faţă o turmă de porci de care se sperie crezând că sunt sălbatici”. Madame Reinhard descrie de fapt proprietatea unei bătrâne contese maghiare, a cărei „aristocratică ocupaţie e să crească porci”. Orăştia-i apare ca un orăşel civilizat, iar Sebeşul este „pitoresc”.

Deva portului dacic

Căpitatul englez de marină, Charles Colville Frankland scrie volumul “Travels to and from Contantinopole”, unde îşi descrie călătoria din Viena, prin Ungaria, Transilvania şi Valachia între anii 1827 -1828. În Ardeal, ajunge şi la Deva recunoaşte la oamenii simpli costumul dacilor: „La Deva, cea mai apropiată staţiune, se vede un frumos castel vechiu, de al Romanilor, ridicat pe un colţ de munte. Ca întemeietori ai acestui castel se pomenesc doi împăraţi: Traian şi August. Se pare însă că acest castel a fost reparat şi fortificat în stil gotic, după-cum se spune, pentru faptul că mai demult servea de barieră Otomanilor. Plecând de la Deva, drumul duce pe o întinsă câmpie cu grâne, păşuni şi păduri, pe la marginea drumului, viorele şi primule. În drum, am văzut mai mulţi vulturi şi multe varietăţi de ulii. Vulturii mi se par a fi “Vultur corvus” ai lui Linnaeus, sau cum se numesc de obiceiu vulturi turceşti. Portul ţăranilor e într-adevăr pitoresc, căciulă înaltă dacică şi o haină lungă de piele de oaie (cojoc), întocmai după cum e reprezentată naţiunea războinică a Dacilor pe Columna lui Traian. Femeile poartă un fel de jachetă care le lasă goală partea de sus a sânului, un fel de tartan de-al Celţilor. Acum suntem în Transilvania. Satele sunt urâte şi sălbatice, pe alocuri dăm de nisipuri. Vizitiul îmi vorbeşte latinesce: “Sun mulţi rupi, domine” (Sunt multe râpi, domnule – n. red.). Şi într-adevăr drumul era rău”.

În 1887, ajunge la Deva, cu ocazia unor mari manevre militare austro-ungare, şi arhiducele Francisc Ferdinand, viitorul moştenitor al tromului, găzduit în casa avocatului Alexiu Olariu, una dintre cele mai distinse familii din localitate. Soţia avocatului, Lucreţia Costa Olariu, membră a Reuniunii Femeilor Române din judeţul Hunedoara, îl impresionează pe arhiduce nu doar cu cultura sa bogată, dar reuşeşte să-i prezinte şi portul naţional, astfel că arhiducele comandă pentru palatul său şase perdele ţesute cu motive româneşti care ajung la curtea imperială din Viena un an mai târziu. Drept mulţumire, deveanca primeşte o scrisoare tradusă de Victor Şuiaga: “Îndeosebi mă bucură că Dumneavoastră, ca vicepreşedintă, promovaţi şi sprijiniţi o acţiune atât de patriotică, prin care industria locală, din păcate puţin cunoscută a frumoasei Transilvanii, obţine un avânt şi devine cunoscută şi preţuită în cercuri largi. Mă gândesc mereu cu plăcere la zilele din Deva, unde eu, prin bunăvoinţa Dumneavoastră, am găsit o găzduire atât de plăcută. (…) Arhiducele Franz, Enns, 30/4.1888”. Arhiducele este ucis în vara lui 1914, la Sarajevo.

Minele Devei

Deva apare şi în vechi lucrări de specialitate: în 1770, Ignaz von Born, un renumit mineralog, specialist montan şi funcţionar minier imperial – întreprinde o călătorie în localităţile montane din Banat, Transilvania, Ungaria Inferioară şi Superioară. Pe parcursul acestei călătorii, el scrie 23 de scrisori, care vor fi publicate într-o carte apărută în anul 1774 care descrie minele de aramă din Deva despre care spune că s-au deschis cu câţiva ani înainte de vizita sa din 1770. El descrie exploatarea de la Deva ca una “sălbatică”, unde minerii făceau deschideri doar acolo unde găseau multă aramă, “astfel că în deal sunt o mulţime de găuri ca de iepuri”. Deşi minerii locali îi povestesc cu entuziasm despre speranţele lor, funcţionarul imperial menţionează că minele din Deva sunt sărace în cupru, dar conţin puţin aur şi argint – el calculează că într-o tonă de minereu se găsesc 17 fonţi de aramă. Minele nu aveau topitorie proprie, iar minereul era dus la topitoria din Certej. În arhiva minelor din Săcărâmb, s-a găsit o listă de plată care demonstrează că, în 1792, mina de cupru din Deva era a statului şi se lucra în ea cu şapte mineri.

Tot despre minele din Deva scrie în lucrarea “Mineralogia magni Principatus Transsilvaniae”, apărută la Cluj în 1767, şi Joannes Fridvalsky, căruia România îi datorează primele descrieri ale unor peşteri de pe teritoriul ţării. Acesta scrie că minele de aramă ale oraşului au fost cunoscute cu mult înainte de către şeful minelor de aur de la Topliţa, Pock Iosif: “Când ele dădeau 16 fonţi aramă la tona de minereu, dar ele existau înaintea acelor timpuri”. Informaţia este găsită de autorul monografiei oraşului Victor Şuiaga, care bănuieşte şi el că informaţia lui Ignaz von Born nu este foarte exactă din moment ce, la venirea funcţionarului imperial, dealurile erau pline de găuri. Victor Şuiaga bănuieşte că acesta ar fi văzut mina de pe actuala stradă Aurel Vlaicu, pe locul numit odinioară “Bisericuţa”, unde prin anii 1880 se mai observau urmele clădirilor vechii exploatări.