La scobărit după ciortani

Toamna înaintată nu strică defel socotelile pescarului atunci când conştiinţa îi dictează să sondeze, să nădească, să lanseze şi să suspine în driluri prelungi. Aşa ne-am pomenit şi noi pentru a nu ştiu câta oară pe malurile Streiului, la vărsarea Râului Mare, undeva prin zona Subcetate – loc binecunoscut căutătorilor de scobari. Aceiaşi scobari pe care îi tot căutăm cu frenezie de vreo doi ani şi pe care până acum nu am reuşit să-i păcălim. Ori e de notorietate faptul că scobarul este un peşte peste poate de pretenţios, cu toane şi apucături, astfel că aşa zisa perioadă optimă în care peştele s-a hrănit ca spartu’ se pare că am ratat-o din nou. Trecut-au pe la urechile noastre că şi în acest an în locul cu pricina s-au dat adevărate recitaluri şi că cei mai hrăpăreţi dintre noi au plecat acasă cu portbagajele doldora de peşte. Din nou nimeni nu i-a tras la răspundere, deşi pe indicatorul care anunţă administratorul respectivelor lucii de apă, apar mai multe asociaţii hunedorene şi altele chiar din Cluj.

Scobarii sar, dar nu mănâncă

Acum două săptămâni, când am ajuns la Subcetate, scobarii ne-au întâmpinat cu sărituri prelungi pe suprafaţa apei, în tot locul, astfel că ne-am bucurat măcar la gândul că peştele este prin zonă. Îi pregătisem un nou experiment de nadă compusă din Maros Mix XXL – o nadă de granulaţie medie, numai bună pentru un pescuit în curent (deşi curentul a lipsit cu desăvârşire şi pentru faptul că în ziua respectivă de la baraj nu s-a turbinat defel), o parte semnificativă de turtoi măcinat, jumătate de pungă de nadă pentru plătică, rămasă de la partidele anterioare, câteva mâini bune de PV1, un liant care speram să lege bine nada (speram, pentru că în realitate aceasta nu a fost deloc colantă şi prin intervenţia turtoiului care este cunoscut drept desfăcător de nade), jumătate de plic de aditiv VDE – Bloedmeal – sânge pentru scobar, folosit uneori şi pentru lin; la care am adăugat arpacaş fiert şi viermi scurtcircuitaţi de temperatura scăzută din frigider, dar şi de pe malul apei. Am umplut feederul de 6 grame cu ochiuri mari (potrivite pentru a desface nada cât mai eficient pe fundul apei) şi am lansat taman pe locurile unde văzusem activitate la suprafaţa apei. Alţi bulgări serioşi de nadă i-am lansat pe lungimea bolognesei de 7 metri, regulamentar, cu care încercam să le venim de hac buzaţilor. Am observat că nada n-a fost prea bine legată, astfel că în contact cu apa se desfăcea destul de uşor. Noroc că n-am avut curent şi că astfel am mai putut spera să ajungă ceva şi pe fundul apei, deşi, repet, am adăugat în nadă destul de mult PV1. În zonă era ceva agitaţie, însă nu la fel de mulţi undiţari ca în zilele în care scobarul mănâncă în draci. N-am avut nici măcar o trăsătură, lucru care ni s-a confirmat şi din partea celor prezenţi pe malul apei.

Degeaba ne-am pregătit cu monturi fine, de 0,12 cu forfac de 0,10 sau chiar de 0,08 – cârlige de 16 şi plute de 1,5 grame, că tot n-am avut vreo prezenţă. Am mai nădit de câteva ori, am schimbat momelile rând pe rând – viermi, mămăligă cu turtoi, arpacaş – însă nimic. Mi-am amintit că îl întâlnisem în urmă cu câteva zile, la piaţa de vechituri din Hunedoara, pe redutabilul Gheorghe Buzea, singurul medaliat cu aur la un concurs naţional, prin anii ’70. Buzea era la piaţă cu la fel de celebrele-i plute meşteşugite de el. L-am întrebat despre scobarii de la Subcetate şi mi-a spus că a luat cantităţi frumuşele, însă nu-i loc să mişti scobarul din loc şi că tot secretul este să-i serveşti momeala la botu’ calului. Era clar pentru ziua în discuţie că nu avusesem deloc inspiraţie în alegerea locului sau era doar o tentativă de scuză, când, de fapt, al naibii buzat se încăpăţâna cu tot dinadinsul să ne lase cu buzele umflate. Vorbeau pescarii pe malul apei cum că au fost zile în care n-a mâncat decât preţ de o oră sau două, după o zi întreagă de aşteptări îndrăcite. Dacă nu avuseseşi inspiraţia să prinzi acel scurt interval în care se dădeau recitalurile, erai pierdut. Altfel, lipsă scobar în juvelnic.

Văzând că suntem din nou sortiţi să medităm ore întregi cu ochii pironiţi în plute, ne-am hotărât, ca de multe alte dăţi, să facem o mică ecologizare pe malul apei. Dacă peşti n-am prins, barem de gunoaie n-am dus lipsă. Acestea erau răsfirate în tot locul. Mi-e greu să-i încadrez în vreo specie pe cei care le lasă de izbelişte, poate undeva între cretinozi şi maimuţoizi retarzi. Se vede că pescarii beau multă bere la pescuit, după peturile lăsate pe locul de pescuit sau camuflate în boscheţi. Altfel, regăsim în flora plastificată pungi de nadă, bidoane şi cutii de tot felul, pachete de ţigări şi, în general, cam tot ce poartă la el un consumerist înrăit. Sunt dăţi când ne înarmăm cu pungi de gunoi şi strângem cât vedem cu ochii, după care le aruncăm la container în vreo localitate înzestrată cu aşa ceva. Alteori, cum a fost şi cazul de faţă, le punem pe foc – o metodă deloc ecologică, însă suntem siguri că altfel ar colora peisajul pescăresc vreme de multe secole de-acum încolo. Acest fenomen este posibil şi din cauza lipsei de implicare a asociaţiilor de pseudopescari, care s-au trezit peste noapte păstorind luciile de apă – în realitate simple casierii care încasează pe degeaba banii celor injectaţi de flagelul pescuitului. Sunt convins că, pentru 99,9% din aceste asociaţii, anul trece fără ca măcar o singură acţiune să fie bifată în calendarul activităţilor specifice unei astfel de organizaţii. Printre aceste activităţi la care sperăm naiv s-ar regăsi şi ecologizarea. La români – pauză totală.

Înapoi la crapii noştri

Cu ultimele rezerve de energie ne hotărâm să lăsăm scobarii pentru altă dată. Cum în drum este balta Ben, ne gândim că ar fi păcat să încheiem partida fără peşte. Pe baltă este un singur pescar din Valea Jiului, care pescuieşte molcom cu rubeziana, pe malul cu casa. Are şi capturi, fapt ce ne face să iuţim pregătelile echipamentului. Nada ce ne-a rămas o amestecăm cu o pungă de Trabucco Mix Carpa, la care adăugăm pentru surplus o jumătate de pungă de PV1, jumătate de plic de aditiv de caramel de la VDE şi câţiva viermi rătăciţi pe fundul cutiei. Obţinem destulă nadă pentru un pescuit la feeder şi o nădire de apel pentru bolognese, însă suficient de colantă ca să ne enerveze, pentru că de această dată mizam pe o nadă mai puţin lipicioasă şi mai degrabă una care să se desfacă iute şi să atragă degrabă peştii pe vad. Cu toate acestea, pescuim cum putem cu ce avem. După nădirea de apel, pe vadul pentru bolognesă, apar primii caraşi – unii zdrăvănoci, mai mari ca palma şi bătăioşi nevoie mare. Ne bucurăm de fiecare captură şi eliberăm fiecare peşte. Nu trece mult şi lanseta de feeder se încovoaie a victorie. Avem primul crap, apoi al doilea, al treilea şi aşa mai departe. Pescuitul nu este unul foarte complicat şi, în lipsă de parteneri de pescuit care să bombardeze apa aiurea cu monturile de fund, rezultatul este chiar îmbucurător.

Dacă la Subcetate am pescuit cu pinkies, de data aceasta ne-ar fi trebuit viermoci mai mari, însă aceştia cu greu se mai găsesc printre particulele de nadă, destul de apatici. Încărcăm cârligele de 10 cu ce avem, iar odată terminaţi viermii mari, le încărcăm cu o mulţime de pinkies. Pentru plută, cârligele sunt cam mari, astfel că de puţine ori reuşim să înţepăm, însă la fund, la feeder, sunt numai bune, iar crapii se autoînţeapă simultan. Printre ciortani, la feeder, îşi mai fac apariţia şi caraşii care, aşa cum putem observa, mănâncă destul de bine într-o zi întunecată şi rece.

Gata! Ne-am făcut damblaua şi am prins destui peşti, pentru o scurtă partidă de improvizaţie. Ne întâlnim cu administratorul bălţii, care caută împreună cu un prieten lipuşi pentru răpitor (sexul ciobanului, bucureşteni etc). Ne spune că peştişorii s-au înmulţit peste putinţă pe baltă şi că pot fi reperaţi uşor cu o plasă specială. În scurt timp, balta Ben va deveni reşedinţa unei noi familii numeroase de cărăsoci destinaţi pescuitului de anul viitor din prohibiţie. Salutăm şi această decizie şi plecăm de pe baltă mulţumiţi din nou că vă putem arăta peşte. Fir întins!