Primăvara, de la tradiţii la kitsch-uri

Apar ghioceii, dispar nămeţii şi gecile groase – peste tot sunt semne clare că vine primăvara. Dacă pentru oamenii secolului XXI, 1 Martie este debutul unui anotimp, pentru vechea lume a satului era începutul noului an agrar. Mulţi săteni au uitat de vechile tocmeli, dar vremea frumoasă i-a scos oricum la lucru prin grădini şi livezi. De dincolo de vreme, Marea Zeiţă îi priveşte şi le binecuvântează munca. 

Vestitorii primăverii

“Omul tradiţional trăieşte în acord cu normele lumii sale, ancorat între cer şi pământ. În calendarul popular, 1 Martie deschide, de fapt, ciclul sărbătorilor de primăvară, predominant agrare. Luna însemna începutul aratului şi semănatului şi, odinioară, 1 Martie era începutului anului nou pentru ţăran. În acest sens, mărţişorul este o ofrandă adusă naturii, adusă fertilităţii care înlocuieşte vechile sacrificii sângeroase din perioada arhaică”, explică etnologul Marcel Lapteş de la Centrul de Creaţie Populară Hunedoara. Autor a numeroase volume care se ocupă de “timpul ţărănesc” şi sărbătorile străvechi, acesta a descoperit cum calendarul popular coordona desfăşurarea întregii vieţi materiale şi spirituale a comunităţii, inclusiv timpul optim pentru arat şi semănat în comunităţile agrare. Şi aceste sacrificii arhaice s-au transformat şi au evoluat în timp, influenţate şi de apariţia creştinismului: “Sărbătorile de primăvară au loc la începutul postului, care e prefigurarea sacrificiului fundamental – răstignirea lui Isus. El se va sacrifica şi va reînvia. Regăsim aici învierea cosmică şi învierea naturii. Sunt acum sărbători ale femeilor, cele care se ocupă de fapt de toate ritualurile postului”. Chiar dacă practicile magice cu care ţăranul întâmpina nou an vegetal s-au pierdut, sătenii au rămas cu “instinctul” lucrului, aşa că, din primele zile frumoase ale lui martie, au ieşit la orânduit grădinile. “Calendarul popular a funcţionat până la începutul secolului al XX-lea […], reprezenta un plan foarte amănunţit privind momentele optime pentru efectuarea tuturor activităţilor materiale şi spirituale dintr-un an”, scria şi etnologul Mihai Pop. În calendarul agrar se observă uşor structura morţii şi a renaşterii de-a lungul anului a Zeiţelor Mame şi Zeilor Taţi care îmbătrânesc şi mor, doar pentru a renaşte şi a relua ciclul de la început câteva luni mai târziu.

Dochia din satul Buceş

“Creştineşte”, ziua de 1 Martie este dedicată Sfântei Eudochia. “Dar slujitorii cultului creştin i-au suprapus data de celebrare peste Noul An agrar, ziua morţii şi renaşterii unei mari divinităţi precreştine. Oamenii i-au adoptat numele, dar i-au pus în spate, aşa cum rezultă din numeroasele ei legende, trăsăturile divinităţii uzurpate ajunsă la vârsta senectuţii şi a morţii. Dochia devine, în acest fel, dintr-un personaj creştin mărunt, cu merite îndoielnice pentru calitatea ei de sfântă, un personaj sacru, o divinitate agrară”, constată etnologul Ion Ghinoiu. Baba Dochia nu este altceva decât o personificare a vechiului an care pleacă la munte îmbrăcată cu nouă sau douăsprezece cojoace înfruntând ploi ori călduri toride. Baba îşi leapădă unul după altul cojoacele, aşa că gerul o transformă în stană de piatră, “substanţa primordială a vieţii pe Terra”, după cum remarca acelaşi etnolog: “Conform unor legende, Marte, supărat că i s-a nesocotit puterea, împrumută câteva zile friguroase de la fratele său mai mic, Februarie, pentru a o răpune pe Dochia, îngheţând-o de vie”. Drept mărturie a legendelor ţărăneşti stau pietrele, identificate în mai multe zone montane ale ţării, în Ceahlău, Caraiman, Semenic, Bucegi, chiar şi la noi în judeţ. Etnologul Marcel Lapteş a identificat un asemenea loc în localitatea Buceş, unde, în zona poreclită “La baba”, sunt nişte roci cărora sătenii le spun “Stăncuţe”: “Bătrânii de acolo cred că Dochia este o babă ursuză, care îşi supune nora la încercări imposibile – de exemplu o trimite să aducă ciuperci. Tânăra pleacă şi nu găseşte decât omătuţe – aşa le zic localnicii ghioceilor -, dar se întâlneşte cu Dumnezeu care îi umple corfa de bureţi. Ajunsă acasă, baba se miră la vederea ciupercilor şi, convinsă că la munte a venit primăvara, decide să scoată oile. Pe drum îşi aruncă cojoacele – fiecare cojoc e o zi a babei. Şi ajunsă pe Muntele Vulcan se face piatră. Bătrânii zic că se văd acolo oile şi-o babă”. Marcel Lapteş explică şi că “satul” pedepseşte astfel soacra rea: “Soacra ar trebui să apere familia tânără, să o întărească, nu să o distrugă”.

De la tabu, la kitsch

Tot la noi în judeţ, în Ţara Haţegului, etnologii au găsit o tradiţie unică în ţară: “Aici Babele încep cu lăsarea postului, ţinând nouă zile, a zecea zi fiind a Babei Dochia. Cert este că, în această perioadă, actanţii folclorici sunt femeile. Scopul este păzirea şi ocrotirea fertilităţii. Bunăstarea satului este legată de nişte semne – Mărţişorul şi Babele sunt astfel de semne şi ţăranii invocă astfel bogăţia recoltelor, a gospodăriilor”, explică Marcel Lapteş. De aceea, pe vremuri, mărţişorul era un şnur împletit din cânepă şi lână cu fir răsucit alb şi roşu: “Roşu însemna sângele, jertfa, puterea, vigoarea vieţii, era culoarea sacrificiului, iar albul însemna candoare, liniştea sufletească, puritatea şi se purta ca protecţie împotriva spiritelor rele”.

Ghiocei în zăpadă

Lipsiţi de vopseluri artificiale, ţăranii hunedoreni îşi făceau singuri nuanţele – roşul era obţinut din fierberea merişoarelor roşii uscate cu frunză de nuc, amestec care dă o nuanţă puternică de roşu. “Mărţişoarele se dădeau copiilor şi tinerilor, se purtau de băieţi şi fete. Se puneau la mână pentru a proteja membrele cu care se muncea, la gât, ori – în societăţiile arhaice – la picior, pentru a proteja omul pe timpul deplasărilor. Odată primit, mărţişorul nu trebuia atins de nimeni în afară de proprietar, altfel îşi pierdea proprietăţile magice. După vreo două săptămâni, se agăţa în tufe înflorite sau într-un pom din livada casei, tot pentru protecţie”. Mai târziu apare, în zone din Banat şi Ardeal, mărţişorul legat de un bănuţ de argint la gâtul copiilor pentru a-i feri de spiritele rele. Dar vremurile acelea sunt departe, spune acum etnologul hunedorean: “Astăzi, mărţişorul şi-a pierdut sacralitatea şi ritualurile au dispărut. A devenit o industrie a mesajelor afective. Mărţişorul a ieşit din spaţiul puternic magic, arhaic şi a intrat în sfera artei artizanale, apoi s-a transformat într-o piaţă care pendulează între autentic şi kitsch”.

Rămăşitele Marii Zeiţe

Ţinute între 1 şi 9 martie, Zilele Babelor reprezentau o perioadă în care abundă actele magice de marcare a îmbătrânirii şi morţii anului vechi. Ziua de 1 Martie se ţinea pentru sporul semănăturilor, pentru apărare de boli, să aibă fetele noroc şi să n-aibă soacre rele. Sărbătoarea era respectată predominant de către femei, care nu făceau leşie, nu torceau şi nici nu aveau voie să descânte de teamă că vor avea pui şi viţei strâmbi, că le vor fi casele călcate de hoţi, ori că orbesc. Cine nu respecta interdicţia se putea îmbolnăvi de râie, lingoare sau bube. Femeile însărcinate respectau ziua pentru a avea copii sănătoşi şi frumoşi. Baba Dochia este însă doar expresia timpului ajuns la sfârşit, însă Dochia face parte, alături de alte babe precum Sfânta Marţi ori Sfânta Vineri, dintr-un complex de zeităţi feminine care simbolizează evoluţia timpului. După primăvară, la solstiţiul de vară sunt sărbătorite “Zeiţele Fecioare”, simbolurile timpului nou, precum Sânzienele sau Ielele, iar, la solstiţiul de toamnă, acestea devin “Zeiţe Mume”, precum Maica Precesta, Muma Caloianului sau Muma Dracului. Etnologii cred că toate aceste zeităţi se desprind din străvechea Marea Zeiţă, apărută în paleoliticul superior, după cercetătoarea Marija Gimbutas: “Era natura însăşi, dătătoarea, dar şi distrugătoarea vieţii, aptă pentru o perpetuă regenerare în cadrul ciclului etern al morţii şi renaşterii”. După începutul indo-europenizării, ea a fost treptat înlocuită de zeităţi masculine ale războiului sau cerului, dar şi-a menţinut influenţa chiar şi după pătrunderea creştinismului, iar fragmente din misterele străvechi regăsim şi în credinţele secolului actual.