Editorial: Lecţia de dirigenţie

Cu tristeţe vă mărturisesc că, de curând, mi-a fost dat să aud de la copiii unor cunoştinţe apropiate nişte “poveşti” despre ceea ce se întâmplă în şcolile noastre, “poveşti” – în fapt adevărate relatări (veridicitatea celor aflate poate fi, e drept, pusă la îndoială, deşi eu cred în sinceritatea celor mărturisite) – care m-au mâhnit profund. M-am întrebat (pentru a câta oară?) încotro ne îndreptăm – noi înşine şi unii pe alţii? Totul a pornit de la o simplă întrebare: “Şi, cum îţi mai merge la şcoală?”.

Răspunsul a fost, recunosc, de-a dreptul neaşteptat, pentru că nu venea nici de la un părinte, nici de la un bunic, ci – evident – de la un elev: “Oooo… La ce şcoală mai facem noi…” M-am întrebat ce l-a făcut pe copilul din faţa mea să îmi răspundă astfel, cu această luciditate crudă şi nepăsătoare, dezarmantă totodată şi, mai ales, cum a fost posibil un asemenea răspuns, în condiţiile în care micul meu prieten adolescent învaţă într-una dintre şcolile de top. Care să fie termenul său de comparaţie în ceea ce priveşte şcoala “pe care o fac ei” şi “şcoala altora”, “şcoala de altădată”? Are el însuşi senzaţia de timp pierdut la ore, în condiţiile în care aproape toată clasa face meditaţii, în particular? Are el sentimentul că ar putea mai mult şi că, în mod tragic, tot potenţialul creator de care este capabil se uzează absurd într-o lâncezeală care nu promite nimic? Se reduce totul la o apatie din care ne mai trezim anual, ca să facem experimente de “mai bine” pe proprii noştri copii?

L-am întrebat, deci, ce-l face să-mi spună asta. Tabloul dezolant care mi-a fost zugrăvit în faţa ochilor aş fi preferat să nu ajung să mi-l închipui vreodată, deşi politica struţului nu ştiu să fi folosit cuiva: dascăli neglijenţi, care întârzie câte 20 de minute la ore aproape în fiecare dimineaţă, favoritisme, meditaţii pe bandă în goana nebună după bani, dar şi influenţa nefastă a colegilor, dusă până în puncte despre care nouă, adulţilor, ne este greu să vorbim fără să ne îngrozim…

Toate acestea dublate, pe de o parte de spaima părinţilor de fete, referitor la ce s-ar putea întâmpla cu fiicele lor, în cazul în care ar ajunge în anturaje nepotrivite, iar pe de altă parte de situaţia numeroaselor familii destrămate (oficial sau neoficial) prin plecarea unuia sau ambilor părinţi la muncă, în străinătate. Desigur, sunt convinsă că m-aş afla într-o gravă eroare dacă aş susţine că toţi educatorii tinerei generaţii sunt oameni dezinteresaţi, demotivaţi, care nu mai au nici forţa, nici resursele fizice şi morale pentru a face şcoală şi pentru a creşte OAMENI. Sunt convinsă că, printre dascălii care îi dezamăgesc până şi pe propii elevi, există şi excepţii (personaje de excepţie, altfel spus), care încă mai dovedesc că această profesie este, înainte de toate, nu un mod de a câştiga bani uşor sau o meserie aleasă la întâmplare, ci O VOCAŢIE. Cunosc chiar eu nenumăraţi educatori sau profesori dedicaţi, care fac lunar zeci de ore de voluntariat – înjghebând cu răbdare proiecte dintre cele mai inedite pentru a-i atrage şi pentru a-i captiva pe copiii bulversaţi ori dezinteresaţi, care-i privesc din bănci – sau muncind din greu pentru orele suplimentare şi neplătite pe care le petrec pregătind olimpicii. Ceea ce simt că trebuie să le spun lor, acestor oameni dăruiţi, care în ciuda retribuţiilor modeste continuă să îşi facă treaba cu pasiune şi bucurie, lor, dar şi dascălilor pe care viitorul pur şi simplu nu-i mai interesează, e că aceşti copii simt nevoia disperată să aibă MODELE, dar şi să se simtă iubiţi şi apreciaţi.

Sunteţi, dragi dascăli, în situaţia ingrată de a suplini, uneori, părinţii, pe care sărăcia promovată şi susţinută sistematic de guvernanţi i-a trimis la sute de kilometri pentru un ban câştigat cu trudă şi cu umilinţă. Vă aflaţi în situaţia în care este absolută nevoie ca dumneavoastră să reacţionaţi, să le oferiţi copiilor alternative pentru mocirla televizorului, să îi faceţi să iubească ştiinţele, literatura, cultura. Sfătuiţi-vă cu psihologii şcolari, oferiţi-le acestor copii câteva minute din timpul dumneavoastră. Descoperiţi-le resorturile sufleteşti mutilate de lumea în destrămare pe care le-am pregătit-o, descoperiţi-le talentele, vocaţiile, încurajaţi-i să creadă şi să viseze. Nu faceţi, dragi dascăli, chimie sau matematică la ora de dirigenţie. Pentru cel care munceşte (şi) cu inima va fi întotdeauna suficient timp pentru toate.

Deschideţi mai întâi dumneavoastră ochii spre Bine şi Frumos, iar apoi arătaţi-le copiilor că lumea spre care se îndreaptă, lumea celor mari, poate fi şi altceva decât o lume a lipsei de perspectivă, a compromisului şi a indiferenţei. Intraţi în clasă la ora de dirigenţie şi aprindeţi lumina sufletelor, căci “dacă orb pe orb călăuzeşte, amândoi vor cădea în groapă”.