Aparatul porneşte pufăind precum o mocăniţă şi zgomotul sacadat umple încăperea întunecoasă – firav, un fascicul de lumină ţâşneşte către gemuleţul din faţă şi, de acolo, în sală. Pe ecranul cinematografului, imaginile prind viaţă şi filmul începe pentru cei o mână de spectatori din sală. Au fost însă şi vremuri mai bune, de care angajaţii “Patriei” vorbesc cu nostalgie sau mândrie – pe atunci cei care doreau să vadă un film bun aveau nevoie de pile dacă nu vroiau să şadă la cozi ore întregi.
În Deva, la Cinema Patria, industria locală a filmului a dat semnalul oficial de intrare în comă
Nu e român trecut de 30 de ani să nu-şi amintească de vremea bună a cinematografelor din ţară: “Veneau cu noaptea-n cap, de pe la şase dimineaţa şi se aşezau la coadă, în faţa casieriei. Până la ora 8 sau 9, când se deschidea sala, şirurile de oameni ajungeau la Deva până în stradă. După 1981, când s-a închis robinetul în ţară şi pentru noi, a trebuit să scoatem copii vechi ale filmelor şi pe acelea le rulam. Îmi amintesc de seria <<Sfântul>> cu Roger Moore unde, o dată, la un spectacol, într-o sală de 450 de locuri, am reuşit să înghesuim 800 de oameni. Normal, ar fi trebuit să primim amendă de la pompieri. La “Liceenii”, au spart geamurile ca să intre, la alt film, au îndoit bara de fier de la intrare, nici acum nu ştim cum au reuşit. Stăteam la intrare doi oameni, femeia care ruprea biletele şi noi, bărbaţii, ţineam puhoiul cu spatele”, spune Marius Alexoiu, unul dintre foştii proiecţionişti ai cinematografului Patria din Deva. Pe atunci, sala de “cinema” era unul dintre puţinele locuri unde românii se puteau distra şi evada din lumea cortinei de fier. Filme precum “Naşul”, “Jaguarul trăieşte”, seria Winnetou sau seria Piedone, “Legenda călăreţului singuratic”, “Zorro” sau “Undeva, cândva” aduceau valuri de români către sălile, acum părăsite, ale RADEF, Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor. Atunci, românii se înghesuiau chiar şi la filmele “de şantier” sau “de cooperativă”, acum prea puţine filme mai fac săli cât de cât pline în bruma de cinematografe rămasă în ţară. Ultima sală plină a fost la “Titanic”, prin 1997-1998…
Săli pentru “spuma” PCR
În anii 70 sau 80, oamenii plăteau oficial pentru un bilet 3, 4 sau 6 lei – în funcţie de categoria cinematografului – sau dublu, chiar triplu “la negru”, în timp ce la sate, unde rulau filme pe bandă de 16 mm, biletul era 1 leu şi 25 de bani. Însă nu toată lumea îşi cumpăra bilet: “VIP-urile vremii”, membrii importanţi ai Partidului Comunist, aveau sala lor, departe de ochii muncitoreşti. Sala era amenajată în actuala clădire a Prefecturii, în locul în care acum se ţin videoconferinţele – înainte de Revoluţie, acolo se aranjase o sală de proiecţie cu aparat portabil de 35 de mm, unde şefii şi familiile lor vedeau filmele “bune” înainte sau după proiecţie, pentru a nu se înghesui în sălile arhipline unde, la anumite titluri, spectatorii stăteau ca “sardelele”. Sala avea circa 20-30 de locuri, în fotolii confortabile. Aici, nomenclaturiştii se bucurau de sălbăticia şi violenţa lumii capitaliste din seria “Naşul”, ori din western-uri, sau de poveştile filmelor indiene – “O floare şi doi grădinari”, “Lanţul Amintirilor” ori “Vagabondul”.
Restul hunedorenilor puteau să-şi cumpere bilete la aproape 20 de cinematografe de bandă normală, de 35 de mm, câte avea, înainte de 1989, Întreprinderea Cinematografică a Judeţului Hunedoara, plus de la alte sute de unităţi pe 16 mm. “Fiecare centru de comună avea un aparat APT 16, adică aparat de proiecţie transportabil de 16 mm, plus satele importante. În restul satelor, se ajungea la sfârşitul săptămânii, cu caravana, adică cele două dubiţe, TV-uri cum se numeau pe vremuri, care aveau aparate de proiecţie. Indiferent că erau la sat sau la oraş, înainte de film se proiectau “Jurnalele”, nişte filme documentare, de artă ori de propagandă, care durau vreo 10 minute, după care se făcea o pauză, când mai intrau în sală întârziaţii. Abia apoi rula filmul pentru care omul îşi luase bilet”, spune Traian Benţa, unul dintre cei care a lucrat în echipa de întreţinere şi intervenţie care acoperea aparatura de proiecţie din întreg judeţul, după ce a terminat la Bucureşti Liceul de Poligrafie şi Tehnică Cinematografică. În Hunedoara, funcţionau pe atunci patru cinematografe (Flacăra, Siderurgica, Constructorul şi Modern, ultimul cu două săli), în Petroşani erau trei cinematografe (Parângul, Unirea şi 7 Noiembrie), Deva avea două locaţii permante – Patria şi Arta -, plus cele ocazionale în fosta Grădină de vară sau la Casa de Cultură, Călanul avea două – “11 Iunie” în oraşul vechi şi în Casa de Cultură, restul oraşelor precum Orăştie, Simeria, Haţeg, Lonea, Petrila, Lupeni, Vulcan, Aninoasa aveau o singură locaţie.
La trecutu-ţi falnic…
După Revoluţie, însă, “epoca de aur” s-a destrămat încet: de la an la an tot mai puţini hunedoreni au trecut pragul sălilor. Acestea s-au închis pe rând: în Brad,
Orăştie, Simeria şi toată Valea Jiului nu mai ai unde urmări un film pe marele ecran. Au urmat cele din Petroşani şi Orăştie, care au fost închiriate cu clauza de a fi proiectate şi filme. Restul clădirilor, precum cele din Lupeni, Vulcan ar putea fi redeschise dacă ar exista cineva interesat să preia afacerea, din moment ce clădirile de aici sunt funcţionabile, în timp ce cele din Lonea, Brad sau Simeria s-au degradat excesiv şi, rar, mai trec pe acolo, foştii angajaţi, acum pensionari, care au rămas fideli meseriei pe care au făcut-o o viaţă.
Unul dintre motivele pentru care cinematografele hunedorene au pierdut lupta cu evoluţia tehnologică – nu s-au mai făcut investiţii în aparatură
De renovarea sălilor nici nu poate fi vorba – se mai cârpeşte doar pe ici, pe colo, dar se pare că proprietarii nu au bani de o adevărată modernizare. În tot judeţul, au rămas funcţionale şi se mai proiectează filme doar în două săli: la “Flacăra” din Hunedoara şi “Patria” din Deva. La Deva, unde în vremurile bune existau 18 angajaţi, acum au rămas de-abia trei, în timp ce la Hunedoara un singur om se ocupă de tot. Întreprinderea Cinematografică avea în anii ‘80 peste 40 de angajaţi, de la tehnicieni la tâmplari, sau tapiţeri, care se ocupau de săli, şoferi, metodişti, casieri, acum sunt patru care îşi pun speranţa în promisiunile şefilor de la Bucureşti care, după trecerea “Caravanei 3D” în vara anului trecut, când Deva a înregistrat cel mai mare număr de spectatori din ţară, au declarat că cinematografele “Patria” şi “Flacăra” vor fi modernizate de RomâniaFilm cu finanţare europeană.
Tot anul trecut, la sala din Deva s-au făcut ceva intervenţii: s-a montat un ecran nou şi un sistem audio Dolby Surround. Modernizarea “Patriei” înseamnă aparatură digitală 3D de peste 70.000 de euro, plus investiţii în sală şi hol sau grupurile sanitare. Vor fi montate fotolii, ceea ce înseamnă şi reducerea capacităţii la 300 de locuri.
Tehnici din epoca de aur
Fostul tehnician, Mitiţă Smarandache, a urcat şi în cabina unde a reparat de zeci de ori aparatele, pentru o “consultaţie”: “Aparatul acesta nu are frână pe motorul de derulare, când pui filmul sus, trebuie să aibă frână. Acesta nu frânează, ceea ce înseamnă că nu are tensiune. O, sigur nu ai tensiune, aci”, zice fostul angajat către Dorin David, actualul proiecţionist. Sunt aparate pe care le-a montat chiar actualul pensionar: “Am participat la montarea acestor aparate, am avut aici nişte aparatură românească care s-a considerat pe vremuri că nu mai corespunde şi, în momentul acela, s-a dispus achiziţionarea altor aparate. Acestea, de pe care rulează filmul acum, sunt din fosta Republică Cehoslovacia, le-am montat noi şi de atunci rezistă. Acum aşteptăm să vină ceva mai nou, că tehnologia a avansat mult şi poate vor aduce un 3D”, poveşteşte Smarandache, omul care a înlocuit străvechileAPS357, adică aparatul de proiecţie stabil, pe bandă de 35 mm, model 7, cu aparatele care rulează şi acum filmele la “Patria” Deva, model cehoslovac: “Era destul de mult de lucru pe vremuri cu aparatele din cinematografe, dar noi eram un colectiv foarte bine sudat, eram repartizaţi în tot judeţul şi nu era nicio problemă: când se ivea vreo defecţiune eram acolo.
Dar, să ştiţi că şi aparatele româneşti şi-au făcut datoria şi nu am avut prea mari probleme cu ele: dacă erau revizuite, întreţinute cum trebuie şi operatorii calificaţi, nu ne făceau necazuri”. Lângă el, Nicolae Dogaru, fostul şef al cabinei de proiecţie de la “Patria” Deva “din 1967, din martie 15. A fost foarte bine, am schimbat vreo trei seturi de aparate, două româneşti, până le-am primit pe acestea străine. Atunci, ne mergea perfect.
Erau sălile arhipline, se făcea coadă la bilete aproape toată ziua. Ne mai şi fluierau când se întâmpla să se întrerupă filmul, când trebuia să facem pauze în timpul spectacolului. Multe pelicule erau copii vechi, trebuiau reparate când veneau la cabină, le lipeam cu acetonă şi după aia le foloseam”.
Între 1997 şi 2010, cinematografele din judeţ s-au închis, rând pe rând, capotând în faţa pirateriei şi a televiziunii prin cablu
La orice film care rula în ţară, se făceau doar câteva copii care plecau în teritoriu. “Aşa a fost inventată tehnica “pendel”, cum îi ziceam noi. Filmele foarte cerute rulau în Deva, în acelaşi timp, şi la Patria şi la Arta, dar la ore diferite, dar la interval scurt. Cum exista o singură copie, se punea pe role şi cum rula prima rolă la “Patria”, o derulam şi fugeam cu ea la “Arta”. Şi apoi, înapoi. Aşa o ţineam toată ziua.
Erau filmele pe care le programau “cap în cap”, adică azi rula la Deva, mâine era programat la Timişoara – îl luai seara, când se termina spectacolul la Deva, te urcai pe tren şi îl duceai la Timişoara, unde trebuia să ruleze dimineaţa. Dacă nu ajungea la timp, îţi imputau banii, aşa că te duceai. Şi nu era singurul motiv pentru care făceam delegaţii cu trenul. Se făceau premiere unde erau invitaţi regizori de marcă şi, ca să îi convingi să vină, trebuia să le duci pachete, de obicei, de la Abatorul din Haţeg. Aşa l-am cunoscut pe Francisc Munteanu”, îşi aminteşte fostul proiecţionist, Marius Alexoiu. Întâlnirea cu unii l-a încântat, alţii l-au enervat: “Era un regizor care m-a aşteptat dimineaţa în gară la Bucureşti, a luat pachetul, mi-a zis că are treabă şi pa!”.
Revedere după ani
Recent, în data de 8 martie, o parte dintre foştii angajaţi ai cinematografelor hunedorene s-au întâlnit la “Patria” cu actualii angajaţi ai Întreprinderii Cinematografice, după ani de zile: “Am făcut întâlnirea de acum pentru a ne aduna şi în momente mai bune, pentru că în ultima vreme ne-am văzut tot în clipe triste, când mai plecau unii dintre noi. Acum am decis să ne vedem mai ales că cinematograful Patria nu a avut spectacol, era şi Ziua Femeii şi la noi predominau femeile”, spune iniţiatorul întâlnirii, Mitiţă Smarandache, fost tehnician.
Pentru el, “Patria” a fost un bun serviciu, dar şi locul unde şi-a cunoscut soţia, Eugenia Smarandache, fost programator la “cinema”, cea care “construia” traseul “la 16 mm”, adică a proiecţilor pe satele din judeţ. Pentru filmele pe bandă normală, programarea o făceau cei de la Regiunea Timişoara, iar acum se face direct de la Bucureşti, de către cei de la RADEF. “Înainte de 1989, eram tinere, acum, anii au trecut, spectatorii s-au împuţinat şi noi ne-am pensionat de vreo zece ani buni şi ne-am întâlnit la o aniversare ca-n familie. Ne bucurăm dacă ne-am întâlnit, chiar dacă toţi suntem un pic mai trecuţi şi de-amiaz’ şi de prima tinereţe. Să sperăm că mai apucăm să ne mai vedem”, trage nădejde Eugenia Smarandache. Peste 30 de oameni, de la Deva, Hunedoara şi Brad, un fost colectiv de excepţie, s-au întâlnit, au povestit şi au glumit pe seama vremurilor bune: “După atâţia ani de întrerupere a activităţii, că marea majoritate suntem pensionari, inactivi, întâlnirea e superbă”, spune fostul contabil şef, Maria Oloeriu. “Ne încărcăm bateriile cu amintiri din tinereţea noastră, suntem şi pe post de spectatori, că nu mai avem public, aşa că umplem noi sălile. Până în 1989, ne confruntam cu o afluenţă mare de spectatori şi la film românesc şi la cele străine. Cinematografia a fost în floare. Acum, cred că începe să reînvie… aşa câte puţin.”
Filmele Hunedoarei
“Puţină lume înţelege că cinematografia are două componente: producţia cu vedetele ei şi partea de distribuţie pe care responsabilii în domeniu au uitat-o şi nu au investit nimic. Nu poţi să stai la film ca acum 30 de ani. Aparatele de acum au fost montate de vreo 40 de ani”, spune Marius Alexoiu, fost angajat, care acuză lipsa de preocupare pentru cinematografele de stat din ţară, în timp ce toată atenţia este îndreptată asupra actorilor şi titlurilor peliculelor. Şi puţini îşi mai aduc aminte că, în perioadade aur a cinematografiei, când se produceau zeci de filme în fiecare an, câteva titluri care au făcut istorie au fost filmate în judeţul Hunedoara. Primul film “mare” făcut aici a fost considerat în 1949 chiar “adevăratul început” al filmului românesc şi prima realizare a cinematografiei socialiste. Regizat de Paul Călinescu şi cu o distribuţie de zile mari, la acea vreme, primul film de lungmetraj al “tinerei cinematografii de stat”, filmul “Răsună valea” descrie avântul patriotic al miilor de tineri care, în 1948, la chemarea Uniunii Tineretului Muncitoresc (U.T.M.) s-au strâns din toată ţara să construiască linia ferată Bumbeşti – Livezeni.
Ecourile premierei au luat proporţiile unei sărbători naţionale şi pagini întregi i-au fost dedicate în cotidienele vremii. Pentru prima dată, actorii au părăsit scena, sau platourile, şi au venit să filmeze pe un şantier, în vârful munţilor, printre stânci, buldozere şi explozii adevărate. Tot în premieră, brigadierii de pe un şantier naţional au devenit actori în film, unde şi-au jucat propriul rol. În epoca în care “cine nu e cu noi, e împotriva noastră”, muncitorii apar în film plini de patos revoluţionar, chiar dacă îndură frigul iernii sau vara toridă, praful, se luptă cu cei leneşi sau chiar cu “duşmanii poporului” care vor să saboteze construcţia tunelului montan. Tot în locaţii din judeţ se filmează drama istorică “Dacii”, care rulează prima dată în 1966, un film care este debutul lui Sergiu Nicolaescu ca regizor de lungmetraj. Este realizat de studiourile din Bucureşti în colaborare cu Franco London Film din Franţa. Criticii îl consideră un film impresionant, cu o distribuţie celebră şi o figuraţie copleşitoare. A fost primul film care folosea cascadori. Alături de actorii români precum Amza Pellea, Mircea Albulescu, Alexandru Herescu, apăreau vedetele Franţei Pierre Brice şi Marie-Jose Nat, dar şi, pentru scenele de luptă, numeroşi sportivi – rugbyşti, atleţi, canotori şi scrimeri – din care Sergiu Nicolaescu făcea apoi prima echipă de cascadori din ţară. Se filmează apoi “Burebista”, lansat în 1980, şi, trei ani mai târziu, “Un petic de cer”. Fost angajat al Întreprinderii Cinematografice Hunedoara, Traian Benţa a lucrat într-un fel sau altul la amândouă: “La noi veneau prima dată cei care filmau, îi ajutam şi cu logistică şi cu… figuraţie. Scene din “Burebista” s-au filmat la Măgura Uroiului şi eu jucam, îmbrăcat într-un costum din sac de iută, un soldat dac care lucra la ridicarea fortificaţiei. Pentru pelicula “Un petic de cer”, care s-a filmat sus, la barajul de pe Râu Mare, am îmbrăcat salopeta de muncitor. Ne plăteau bine, cu 300 de lei pe zi”. În anii 60, Florin Piersic debuta în carieră cu filmul “Aproape de soare”, filmat la Combinatul Siderurgic Hunedoara.
rusine DEVA!
Ce frumos era la cinema!