Editorial: Marea corcitură

Dezordini mari pe scena politică din acest an electoral. E ca atunci când dă strechea în cai. Apropierea alegerilor şi desemnarea candidaţilor transformă viaţa partidelor într-o cavalcadă smintită care îneacă într-un nor de praf logica elementară. Care nu mai e salvată, nici de dragul aparenţelor. Prima observaţie. Niciun partid, de sine stătător, nu mai poate ridica singur haltera campaniei electorale. E aproape o nostalgie să rememorăm bătăliile electorale clare, strict conturate, ale stângii PDSR-iste cu dreapta reprezentată de PNTCD şi PNL. Doar gândul că roşii lui Iliescu ar fi putut face o alianţă cu ţărăniştii lui Coposu părea, în acea vreme, expresia unei nebunii în evoluţie. Priviţi ciudăţenia actualei configuraţii politice, formată la Putere, dintr-o alianţă dreapta-stânga militarizată, în timp ce în Opoziţie avem o uniune de stânga-dreapta. 

Ce primim practic la ofertă? De ani buni, combinaţii de patru partide luate câte două. PDL cu PSD contra PNL, PDL cu PNL contra PSD, sau acum PNL cu PSD contra PDL. E greu să fii astăzi suporter de partid în România.

După ce ţi-ai uscat plămânii strigând „Jos XZY!”, te pomeneşti că partidul tău de suflet îi trage o alianţă cu „duşmanul” de îţi schimbă toată bucuria de chibiţ la jocul politic.

Nu e de mirare că ponderea aşa-numitului electorat pasiv a atins cote de 40 – 50 la sută. UDMR este constanta în acest joc, prinzând conjunctural mandat în fiecare legislatură, pentru că românii nu au putut trimite în Parlament o majoritate românească care să se înţeleagă. În fine, mai notificăm un PC, partid care, la fel ca UDMR-ul, trăieşte parazit în intestinul gros al altor partide. Spre deosebire de partidul maghiarilor însă, o face fără stil, cu penalizări la impresia artistică şi imagine.

Să nu uităm de alte ciudăţenii din vitrina politică a momentului. Noile partide. Ce poate fi mai sumbru în democraţie decât un partid care, deşi nu a fost votat niciodată, are reprezentare în Parlament şi este condus de şeful Armatei Române? UNPR-ul e straniu, o mutaţie genetică, îngrijorătoare prin activităţile sale de recrutare, în care moneda de schimb sunt gradele primite în armată. Urmează la defilare partidul lui Dan Diaconescu, PP-DD-ul. Ce pot să spun? Oferta sa electorală este pur şi simplu comică de la un IQ de peste 90 în sus. Înghesuiala care se face simţită însă la depunerea adeziunilor în acest partid mă face pesimist privitor la valoarea coeficientului de inteligenţă a circa 24 la sută dintre români. Asta dacă sondajele nu mint.

Aşa cum se prezintă lucrurile în acest moment, vom avea parte, în acest an, de „cel mai” uninominal scrutin de până acum. Imaginea partidelor care îşi trimit candidaţii în bătălie este erodată până la prăsele şi aproape nu mai contează în decizia electoratului. Privită din afară, toată amestecătura asta de partide, de transferuri, de înfiltrări a pionilor unui lider dintr-un partid în conducerea altuia, toată această corcitură politică trimite un mesaj descalificant electoratului: zero principii, zero doctrină, 100% ciolan. Cu ce seamănă tot acest lupanar politici interetnic? Cum să vă spun? Ca şi cum Băsescu i-ar propune lui Ponta să fie premier.