Un om scrie, iar cărţile îl scot peste ani din negura uitării. S-a întâmplat în lume, se repetă la Deva: manuscrisul lui Victor Şuiaga, donat de familie Bibliotecii Judeţene, de fapt, singura monografie amplă a Devei, editată şi, recent, reeditată în condiţii grafice deosebite, îl readuce pe avocatul şi cărturarul hunedorean în atenţia cititorilor. Munca sa titanică, sutele de documente traduse, cercetate, notate şi strânse în cărţi monument nasc întrebări care devin răspunsuri pentru cei care îi cercetează viaţa doctorului Victor Şuiaga şi care sunt nevoiţi să dea dreptate altui scriitor hunedorean: “Modele au existat şi vor exista întotdeauna. Dar ele sunt discrete, guvernate de bun simţ şi trăiesc în cultul onoarei şi al lucrului bine făcut”.
Victor Şuiaga, într-o fotografie din 1934, pe când avea 35 de ani
“… Victor I. Şuiaga. Doctor. Ca toţi marii transilvăneni. Toţi erau doctori ai unor prestigioase universităţi, cu teze trudite de-a lungul unor ani prin biblioteci, clinici, şantiere arheologice, laboratoare şi iar biblioteci […] Doctorul Victor I. Şuiaga, aşadar. Veteran al primului război mondial. Cărturar. Autorul unor cărţi de referinţă. Fost prefect al judeţului Hunedoara. Pe care regimul comunist, iresponsabil şi ignar, l-a dat afară din propria casă, silindu-l să locuiască o vreme într-un grajd. Şi pe care l-a marginalizat, îngăduindu-i slujbe sub capacitatea şi competenţa sa”, scrie, dureros de adevărat, scriitorul Radu Ciobanu despre autorul celei mai cerute cărţi din zonă: “Deva, contribuţii monografice”. Însă pentru oamenii care l-au cunoscut, pentru cei care i-au citit volumele şi îi cunosc viaţa, Victor Şuiaga este un model de trăire şi împlinire ca om, un patriot care şi-a iubit ţara şi meleagurile natale aşa cum noi am uitat să o facem. Pe vremea sa, însă, a iubi ţara era instinct. Instinct de supravieţuire a unui întreg neam.
Se naşte la 25 octombrie 1899, în satul hunedorean Teiu şi este unul dintre cei opt copii ai preotului Ioan Şuiaga şi ai soţiei, Minerva. Casa modestă a familiei se află pe uliţa “Capul satului”, un drum mărginit de tei, pe care copilul se joacă alături de tovarăşii copilăriei. Face clasele primare la Dobra şi îşi uimeşte colegii cu apetitul pentru învăţătură, apoi tatăl său îl înscrie la Gimnaziul Român din Beiuş, de unde se transferă la Gimnaziul Român din Brad, absolvit în 1915. În manuscrisul “Amintiri – promoţia Unirii, 1918-1919, Liceul din Blaj”, autorul mărturiseşte că aici primeşte prima mare lecţie de dragoste de ţară: “Abia începusem clasa a patra la Brad, în septembrie 1914, când intră în clasă profesorul dr. Traian Suciu, îmbrăcat în uniformă de ofiţer. Venise să-şi ia rămas bun de la clasa al cărei diriginte era, fiindcă fusese chemat la război. Ne-a vorbit cald şi frumos, ne-a spus tot ce avea pe suflet, zicând: «Nu ştiu cine va câştiga războiul şi nici dacă mă voi întoarce din el acasă. Ştiu însă şi cred cu tărie că el va zgudui puternic lumea, că se vor sfărâma tronuri şi se vor prăbuşi împărăţii nedrepte, eliberându-se astfel popoarele subjugate. Voi, dragii mei elevi, să nu uitaţi niciodată că sunteţi fiii unui popor ce zace în robie, care trebuie să se elibereze şi să se unească cu fraţii săi din România. Aveţi datoria sfântă să învăţaţi şi să luptaţi pentru liberatatea naţională şi dreptatea socială». A lăcrimat profesorul şi a plâns toată clasa. La despărţire
ne-a dat mâna şi ne-a sărutat pe fiecare. Aşa se făcea educaţia naţională la Gimnaziul din Brad în 1914”.
“Cel mai mare praznic al neamului”
Tânărul Şuiaga urmează Liceul în Blaj din 1915, ultimul an al neutralităţii României, când o poezie patriotică descoperită în raniţa unui fost elev aduce anchete din partea autorităţilor austro-ungare, eliminări din liceu, procese soldate cu condamnări şi chiar cu moartea unei fete care multiplicase poezia, Maria Puia, care se sinucide în închisoare: “În această atmosferă naţională am venit eu la Blaj”, scrie Victor Şuiaga, care crede că gestul fetei este o “hotărâre eroică” şi o transformă în “eroina de la Blaj”. Tânărul era în vacanţă la Teiu când românii ardeleni au trăit cu entuziasm vestea că, la mijlocul lui august 1916, Armata română atacă Austro-Ungaria şi trece Carpaţii. Retragerea în faţa contraofensivei îl determină pe Şuiaga să scrie: “Am simţit şi trăit atunci toată amărăciunea şi suferinţele ardelenilor la intervenţia armatei germane”.
Întors la şcoală, elevul este recrutat în armata maghiară în februarie 1917, dar reuşeşte să amâne plecarea până în vară, când este trimis la Regimentul 64 infanterie Orăştie, cu garnizoana la Viena. Ajunge pe frontul din Italia. “Am fost rănit în ziua de 22 septembrie 1918 prin cădere de la 18 metri înălţime cu un funicular care se rupsese […] Rănit la capochiul drept şi mâna stângă, precum şi zdrobit de căzătură, am fost internat în spitalul din Innsbruck, de unde în primele zile ale lunii noiembrie am plecat în ţară”, scrie apoi în volumul “Amintiri despre Unirea Transilvaniei – 1 Decembrie 1918”. Tot răul spre bine: zbaterile românilor ardeleni pentru unire îl determină să plece din spital către casă, unde se implică şi sprijină hotărârile Consiliului Naţional Român, intră ca sergent în Garda Naţională Română din Teiu şi umblă din casă în casă pentru a obţine semnături de la români pentru susţinerea Marii Uniri: “Am fost şi eu la Alba Iulia în cea mai mare şi sfântă zi de 1 Decembrie 1918, cu un grup de consăteni veniţi de la peste 100 de kilometri depărtare. În pădurea de steaguri româneşti şi în mijlocul celor peste 100.000 de români adunaţi acolo, am stat şi eu înfiorat de măreţia vremurilor ce le trăiam”, iar în lucrarea “Hunedoreni la Marea Unire” îşi aminteşte: „Într-un entuziasm unanim, trâmbiţele au început să cânte “Deşteaptă-te, române!», împreună cu tot poporul aflat acolo. A urmat un delir de bucurie şi fericire. Lumea cânta, chiuia, juca, mulţi se îmbrăţişau şi se sărutau, plângeau de fericire fiindcă poporul român din Transilvania se eliberase”.
Nedreptăţit şi iubit
Momentul Marii Unirii îi influenţează întreg restul vieţii, trăite în dragoste şi respect faţă de neam – tânărul îşi continuă studiile liceale, făcând parte din “cea dintâi promoţie a Liceului din Blaj în ţara liberă, în România. “Promoţia Unirii”. Ce fericiţi ne simţeam la gândul acesta…!”. După bacalaureat, este mobilizat în armata română, participă la campania de la Tisa şi apoi în Ungaria, în 1919, primeşte medalia “Victoria marelui război pentru civilizaţie, 1916-1919” şi medalia “Ferdinand”. Aşa se întoarce la învăţătură, ca student la Facultatea de Drept din Cluj şi lucrează ca funcţionar pentru a se putea întreţine până la absolvire, în 1922, când se înscrie şi la Facultatea de Litere şi Filozofie, dar este nevoit să abandoneze cursurile, după care, în 1928, îşi ia diploma de “Doctor în Dreptul Universal”. În paralel, se înscrie în organizaţii studenţeşti, aşa îl cunoaşte pe Octavian Goga şi reprezintă studenţii clujeni la încoronarea regelui “Ferdinand” la Alba –Iulia în 15 octombrie 1922. Pe lângă română, cunoaşterea limbilor latină, germană, maghiară şi franceză îi dă ocazia de a cerceta şi a înţelege o mulţime de documente, iar relaţiile strânse cu personalităţile vremii contribuie la conturarea şi desăvârşirea cărturarului Victor Şuiaga. După obţinerea diplomei de avocat, se stabileşte la Deva, unde practică avocatura până în 1948, când comuniştii îi interzic practicarea profesiei pentru care se pregătise atât de bine.
“A fost un autentic om al legalităţii, corect, serios, documentat, autoexigent, sobru, cu respect pentru om şi drepturile sale legale. Toate aceste trăsături l-au făcut să fie preţuit, respectat şi stimat de colegi, de întregul personal al instituţiilor juridice, de cunoscuţi şi necunoscuţi, de întreaga obşte a oraşului Deva şi a localităţilor din jur”, scrie scriitorul Dumitru Susan, în lucrarea “Omul – cetăţeanul – cărturarul”. Este ultimul preşedinte al Casinei Naţionale din Deva, între anii 1936-1945, instituţie al cărei sediu este confiscat de comunişti şi transformat “dintr-un local de cultură, într-un local de băutură”. Este membru al Oficiului Judeţean de Turism şi Turing Clubul României din Deva şi, împreună cu prietenul său muzeolog doctor Octavian Floca, studiază documente şi străbate toate zonele hunedorene pentru a redacta şi publica în 1936 “Ghidul Judeţului Hunedoara”, considerat de Nicolae Iorga o “carte admirabilă […] bazar de informaţii”. Lucrarea se dovedeşte un succes, aşa că cei doi scot în 1941 şi “Cetatea Devii”. Activitatea publicistică a lui Victor Şuiaga este însă imensă – publică articole, eseuri, note în multe ziare ale vremii, conduce publicaţia “Voinţa” şi “Astra Hunedoreană”, în care apar nume grele ale intelectualităţii. Radu Ciobanu scria: “Fără patriotismul local al acestui gen tenace de cărturari funciarmente străini de orice veleitarism, vedetism, arivism, marginalizaţi ori ignoraţi de hahalerele aflate mereu pe creasta valului […] nu s-ar fi putut şi nu s-ar putea nicicând configura acea vastă şi indispensabilă lucrare, care creşte din ea însăşi, rămânând totuşi mereu neîncheiată, pe care o numim Istoria Patriei. E marele lor merit”.
Omul model
“Posesor al unui permanent şi acut sentiment al cetăţii, precum şi al unui evident şi activ caracter civic, dr. Victor Şuiaga s-a implicat în agora vieţii politice încă din tinereţe”, notează prietenul său, Dumitru Susan. Ca student, face parte din Partidul Poporului condus de mareşalul Averescu, apoi, încântat de personalitatea lui Octavian Goga, se înscrie în Partidul Naţional Agrar, unde este numit secretar. Între 1936-1937, este viceprimar al Devei, iar la finele anului 1937 este numit Prefect al judeţului Hunedoara, pe care îl conduce până la instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea. În 1947, se căsătoreşte cu Lucia Olivia-Domnica, fiica protopopului Ioan Dobre din Deva. Regimul comunist nu îi iartă patriotismul şi dedicaţia – este supus la un lung şir de abuzuri, i se interzice practicarea avocaturii, i se confiscă locuinţa, iar în 1951 este evacuat forţat şi obligat să stea la periferia oraşului, într-o cameră folosită până atunci drept grajd. Din 1948 a lucrat ca angajat la Cooperaţia Meşteşugărească şi apoi la Oficiul Farmaceutic din Deva. După 1989, este reales preşedinte de onoare al Casinei Naţionale şi se luptă împreună cu avocaţii Aron Todoroni şi Romulus Oană pentru recuperarea sediului, pe care apoi îl donează Ministerului Apărării Naţionale. În 1993, primeşte titlul de “Cetăţean de onoare al municipiului Deva”.
În 1995, soţia sa, fiinţa ce a vegheat necontenit asupra sa, moare, iar în 2 aprilie 1996, Victor Şuiaga o urmează, după 97 de ani de viaţă. În Deva, amintesc de acest mare om o stradă şi două plăcuţe comemorative. De un an însă, gestul celor de la Biblioteca Judeţeană “Ovid Densuşianu” de a publica lucrarea “Deva – contribuţii monografice” l-a redescoperit în faţa iubitorilor de istorie din judeţ: “Lucrarea a fost tipărită în 2011, în două volume. Iniţial am scos câte 300 de exemplare din fiecare volum şi am făcut lansarea la Salonul Editurilor Hunedorene, dar cererea a fost mare şi, practic, lucrarea s-a epuizat rapid, aşa că am decis să scoatem o nouă ediţie, din care 10 exemplare au ajuns la Biblioteca Naţională. Vestea bună este că, imediat ce terminăm şi lansăm «Monografia Judeţului Hunedoara», un colectiv format din Denisa Toma şi istoricii Liviu Lazăr, Ioachim Lazăr şi Vasile Ionaş va începe lucrul pentru «Monografia Devei», scoasă la zi”, spune directorul Sebastian Bara. Nu doar cei care l-au cunoscut îl apreciază pe Victor Şuiaga.
Este îndeajuns să vezi teancul de lucrări publicate, să ştii că altele aşteaptă în manuscris, să iei aminte la felul în care a trăit, a luptat şi a ştiut să stea drept în faţa umilinţelor şi poţi exclama “Un om model”, precum scriitorul Radu Ciobanu: “Clamăm nevoia de modele, ne tânguim tot timpul că nu mai avem modele, că noilor generaţii le lipsesc modelele cardinale. E o aberaţie născută din lipsă de educaţie, de informaţie şi de cultură. La înmormântarea doctorului Victor I. Şuiaga am fost de faţă vreo douăzeci de oameni. Oraşul al cărui Cetăţean de Onoare este îi ignora plecarea, după cum, de la instaurarea comunismului, îi ignorase prezenţa. Nicio instituţie, nicio şcoală nu şi-a trimis vreo delegaţie pentru a-i aduce un ultim salut. Pentru că nu era politician, nu era gigikent, nu era fotbalist, nu era gurist, nu era top-model. Nu era decât Om-model”.
Multumiri Laura !