Zâmbetul din sufletul Devei are un nume: Liviu Oros

“Toţi îşi amintesc de Liviu Oros, şi-l amintesc cu clopul lui, cu florile… Ah, florile alea de plastic, cum zicea el: <<Vai, ce de ruşâne, să mânc jumătate din florile de pă colop!>>. Şi-l amintesc în costum popular şi cu clopu’, cu microfonu’ şi cu cămaşa cu care umbla şi pe stradă. Şi-l amintesc pe scenă, jucând şi cântând pentru toate neamurile că toţi i-au fost dragi”. Fiul regretatului umorist găseşte cumva puterea de a zâmbi şi de a-şi ascunde lacrimile. Lui Mircea Oros îi e greu şi acum, pentru că nimic nu poate înlocui absenţa unui om prea drag: “Cineva a spus că este om orchestră. Adevărat, pentru că era în stare să rămână pe scenă ore în şir, să distreze oamenii până la epuizare şi, după aceea, să o ia de la capăt. Cânta cu vocea, la muzicuţă, dansa, ştia cântece pentru români, pentru unguri, pentru nemţi, italieni, pentru orice era nevoie”. 

Liviu Oros

“Oriunde am umblat şi am întrebat […] oamenii îl ştiau pe Liviu Oros. În primul rând, cei din generaţia mea şi mai vârstnicii lipiţi cândva de sticla televizorului, l-au văzut în spectacole cu public […], l-au cunoscut direct şi cotidian, ori s-au bucurat de prilejul de a sta împreună o oră sau un secol… în turnee, în colocvialele de la cafeneaua <<La varice>> (astăzi dispărută), pe pârtiile de schi din Parâng sau din Retezat, la filmările unde Liviu trecea de la rolul de dac, la cel de “drac” al povestirii cu tâlc, al anecdotei, în care era inepuizabil”, scrie celebrul autor de proză Cornel Udrea, moderatorul Festivalului Liviu Oros, manifestare ajunsă în acest an la a XII-a ediţie. Evenimentul adună câteva zeci de oameni şi se vede că Festivalului Liviu Oros îi lipseşte tocmai… Liviu Oros, omul care îngrămădea oamenii în casele de cultură, în căminele culturale, în faţa scenei pe care jucau Văsălie, Văru Sâniedru şi Sofronica. Dar cine nu-l iubea!? Vorbele ţărăneşti spuse cu har dumnezeiesc de “Văsălie” înfierbântau palmele spectatorilor porniţi pe aplauze şi hohote: “Tăt satu are prostu lui, ui, la mine-n sat, îi Sâniedru!” Replica celui pornit la cătat nevastă era: “Hai, mă Văsălie ia-mă şi pe mine, că io nu mă prişiep, da, cum te porţ tu cu iele, mă port şi io, cum voroveşti tu cu ele, vorovesc şi io, pă care ţ-o alegi tu, mi-o aleg şi io!!!” şi Mircea Oros îşi aminteşte: “Sala era transpirată de râs. Urmau blăstemele: Aiii! Băgare-ar dracu lemne-n tine de-un metăr… şi le scoaţă ca ghiufele. Apăi tu ţ-alegi muierea care mi-o aleg şi io mă mutule? Ha?!” După monologuri, pe scenă, alături de liviu Oros care rămâne “Văsălie”, urcă Ion Bordan, care îl joacă pe Văru Sâniedru, fiul Mircea Oros este “Nepotu Todoruţ”, iar Draga Olteanu Matei este Şofronica, personaj care era “Când nevasta mea, când a lu Sâniedru!”.

Acum câţiva ani, fiul său Mircea reuşeşte să strângă amintirile într-o carte: “Arhitectul zâmbetelor. Liviu Oros – Un om în cetate”: “Despre acest artist al arhitecturii şi constructor (arhitect) de artă interpretativă, de spectacol, vom face vorbire (transcriere de sentimente) pentru tânăra generaţie, căci a aşeza oamenii în timpul lor, pentru a-şi găsi locul într-o viitorime sensibilă la valoare, reprezintă un act de restituire necesar, întregitor”. Întregitor numai pentru istorie, fiindcă de la moartea artistului, Deva parcă nu mai are niciun haz…

Suflet de snoavă

Liviu Oros s-a născut la 26 martie 1931, în satul Tâmpa din comuna Băcia, într-o familie modestă, dar iubitoare. De la câţiva ani era mereu pus pe alergat şi şotii – verişorii şi-l amintesc ca pe “slăbuţ de atâta alergat”, cu genunchii juliţi, mare amator de bătut mingea şi căţărat, prietenos cu animalele, fie că erau pisici, şerpi ori şopârle, un copil inventiv, curajos, căruia nu-i plăcea să se certe, dar ştia să se impună în faţa tovarăşilor de joacă.

Deşi înzestrat cu harul de a face celorlalţi viaţa plăcută, Liviu Oros a suferit mult încă din copilărie. La 12 ani, în timpul războiului, îşi pierde tatăl, ucis în timpul unui bombardament, în Simeria şi îşi vede mama rănită de schije. Se întâmpla în primăvara anului 1943: “În tot acest timp, Liviu era la şcoală şi, când în cele din urmă, a fost adus acasă, l-a întâmpinat o scenă de coşmar. Privea împietrit la conturul corpului tatălui său sub cearceaf, la capul mamei care era bandajat, a scos un geamăt surd, a fugit din încăpere şi s-a ascuns în curte, unde a dat frâu liber durerii. Mama mea este cea care l-a găsit, l-a mângâiat cum a putut, m-a luat pe mine şi încă pe o verişoară şi ne-a îndemnat să mergem să culegem ghiocei pentru unchiul. Deşi era primăvară, în noaptea dinaintea bombardamentului a nins, aşa că ghioceii care înfloriseră pe lângă gard erau acoperiţi de zăpadă. Liviu a cules un singur ghiocel pe care, după ce l-a strâns în mâini, l-a pus peste cearceaful sub care era trupul neînsufleţit al tatălui său. Aşa şi-a luat el rămas bun”, îşi aminteşte verişoara umoristului, Emilia Filimon.

Absolvent al Liceului Decebal, se înscrie la Institutul de Arhitectură “Ion Mincu” din Bucureşti, convins că învăţătura este singura care îl poate ajuta. Şi nu i-a fost uşor – familia a aflat abia după absolvire că tânărul era nevoit să-şi vândă cartelele de masă pentru a-şi cumpăra cărţi. “Mergea la cantină după ce ceilalţi studenţi serveau masa şi luau pâinea rămasă în coşuleţele de pe masă şi, de multe ori, hrana lui zilnică se limita la aceea pâine, câteva felii de salam, un măr şi o ceaşcă de ceai. Nu s-a plâns niciodată, răbda şi mergea mai departe pentru că ştia că, la sfârşitul acelor ani de şcoală, viaţa lui şi a mamei sale se va schimba în bine”, îşi aminteşte Emilia Filimon. Încă din timpul studenţiei, îşi foloseşte talentul şi învaţă să-şi cizeleze harul de dansator şi actor. Se înscrie în Ansamblul Artistic “Periniţa”, dar şi în cel al CC al UTC numit “Cununa Carpaţilor”, cu care, sub îndrumarea unor maeştrii ai scenei precum Tita Sever sau Marin Constantin, participă la trei Festivaluri Mondiale ale Tineretului şi Studenţilor, unde obţine cu colegii titlul de “laureat” şi locul I.

Artistul nr. 8.564

În 1958, revine la Deva şi se angajează la Institutul de Proiectări Hunedoara-Deva, apoi este numit membru al comisiei regionale de arhitectură. A lucrat cu colectivul instituţiei la complexul de blocuri din centrul vechi al Devei, inclusiv cinematograful şi Casa de Cultură, un proiect realizat împreună cu Cornel Florea, pentru care cei doi primesc Premiul de Stat al Uniunii Arhitecţilor. Din banii câştigaţi pentru proiectarea centrului nou al Devei şi-a cumpărat o Dacia 1100. Şi nu doar proiecta – un restaurant ridicat după schiţele sale a fost decorat cu caricaturi de beţivi. Alături de pictorii Ion Axente Brezeşan şi Petre Suciu, a realizat o lucrare monumentală de metaloplastie pe frontispiciul Casei de Cultură din Uricani. Desenul întruchipează doi dansatori în mărime naturală, în mişcare. Bărbatul are chipul lui Liviu Oros.

Reîntors acasă, înfiinţează mai multe echipe de dansuri populare la diverse întreprinderi, devine instructor şi interpret la ansamblul artistic şi se implică în înfiinţarea Teatrului de Stat din Deva, unde va fi primul coregraf al instituţiei. Interpretează sute de cuplete, monologuri sau scenete umoristice: “Dându-mi seama că râsul şi buna dispoziţie sunt un tonic de excepţie pentru organismul uman, m-am profilat pe umorul popular, extrem de bogat în snoave cu caracter educativ. Aşa am ajuns să cutreier satele judeţului, să culeg direct de la sursă o serie de elemente ale creaţiei populare, să prelucrez şi să compun momente vesele, care s-au dovedit extrem de eficiente şi bine primite de oamenii de la oraşe şi de la sate. Cele trei personaje create de mine, Văsălie, Văru Sâniedru şi Şofronica, sunt nelipsite din snoavele sau povestirile presărate cu sănătosul umor popular ardelenesc […] Sunt posesor al Atestatului de artist liber profesionist nr 8564, în specialitatea de actor prezentator, grad profesional I”, scria Liviu Oros.

În 1984, datorită popularităţii şi a conţinutului satiric al cupletelor, îi este interzisă apariţia pe scenă. A colaborat zeci de ani cu televiziunea şi radiodifuziunea, devenind astfel foarte popular în toată ţara. A jucat în mai multe filme: “Stejarul din Borzeşti”, “Dan căpitan de plai”, “Burebista” şi “Un petic de cer”. A iubit sportul, stau mărturie zecile de fotografii unde pescuia, juca fotbal, ori le făcea pe campioanele României la gimnastică, inclusiv Nadia Comăneci, să râdă în hohote. Dar cel mai mult a iubit schiul şi adora ştiunile din Parâng şi Retezat: de fapt, el este unul din iniţiatorii “Cupei Veteranilor”, la Straja. Coregraf, grafician, caricaturist şi realizator de spectacole, pentru public şi lumea artiştilor, arhitect excelent, în ochii colegilor, om şi prieten minunat –totul se sfârşeşte tragic la 3 februarie 1986 când avea numai 55 de ani.

Sfârşitul omului

“Pariul cu viaţa însă nu l-a luat în calcul. Nimeni nu crede că Liviu Oros a dispărut. Nici măcar eu”, scrie şoptit fiul său, iar scriitorul Gligor Haşa notează: “Zăpada, proaspăt căzută şi îngheţată, avea să-i fie ultimul covor, după un derapaj pe şoseaua dintre Simeria şi Deva”. În cartea dedicată umoristului-arhitect, o lume întreagă – actori, sportivi, rude şi prieteni – îl plânge. “Cred că, în aceea zi tristă de iarnă, pentru o clipă, Dumnezeu a uitat să-l vegheze pe Liviu […] A fost un moment emoţionant în ziua în care parcă toţi locuitorii Devei au ieşit să-l conducă pe Liviu pe ultimul său drum, când, la cimitir, a ieşit din mulţime un bătrân frumos, sărăcăcios îmbrăcat, dar foarte curat şi, mai înainte ca sicriul cu trupul neînsufleţit să fie acoperit, s-a apropiat smerit şi, cu lacrimi în ochi, s-a aplecat şi i-a sărutat mâinile, mâinile care ani l-a rând l-au hrănit”, rescrie momentul verişoara sa, Emilia.

În martie 1983, poetul Adrian Păunescu scria şi plângea: “Domnului Liviu Oros, unul din puţinele hohote de râs de pe faţa – cam crispată – a unei epoci în care Sisif căra lacrimi”, pentru ca, în octombrie 2007, actorul Florin Piersic să privească înapoi cu durere: “Voi mă întoarceţi în timp, […] mi-e teamă să mă uit în oglindă. Acolo, în spatele unei imagini, tot mai obosită, se află mii şi mii de prieteni, unii dispăruţi, alţii pribegiţi şi te întrebi dacă toţi aceştia mai au un loc în memorie ca să te păstreze. Liviu Oros! Ce s-ar fi bucurat de liberatea cuvântului, ce isprăvi nemaipomenite ne-ar fi povestit despre Sâniedru ajuns politician ori despre Sofronica… Aş fi putut – dar nu m-am gândit atunci – să-i cer lui Liviu secretul zâmbetului, al încrederii în viaţă. L-a dus cu el, dincolo de pământ…”.

Cornel Udrea scrie, “vorbind serios”: “Un har unic al oralităţii, la care se adaugă şi farmecul graiului, dulcea palatizare, ca să nu mai pomenim de statutarea într-o veşnicie efemeră a triunghiului familial, Văsălie-Sofronica-Sânedru. […] Şi Liviu Oros şi Amza Pellea vin din Casa Basmelor, din poveştile Poienii lui Iocan, din subsolurile netranscrise ale Ţiganiadei […] Ce ar fi făcut Liviu Oros cu reala libertate de exprimare, cu dreptul de a spune lucrurilor pe nume?” Ooo, poate că Liviu Oros ar fi pus umărul la ”nedemolarea” umorului de calitate, ar fi spus snoave din veşnicia satului sau… poate că ar fi primit cu mânie manelele şi vulgarul, “modernizarea” şi integrarea lumii ţărăneşti. L-a durut cenzura timpului şi a visat la libertatea cu care noi habar nu avem ce să mai facem: “Văsălie o spus clar. N-ar fi bai că nu-i vreme, baiu-i că nu-s… vremuri. Aşe că… atâta-i tăt”.