Editorial: Frica de pedeapsă, singura soluţie

N-am ajuns în Italia până acum, dar mi-a povestit cineva o păţanie: în cel mai pur stil românesc a aruncat un muc de ţigară pe geam, în timp ce-şi conducea maşina, seara, pe autostradă. A avut “norocul” să fie văzut de o patrulă de poliţie. A fost oprit şi amendat cu 1500 de euro. Da, da, 1500 de euro. 100 de euro pentru c-a făcut mizerie, restul pentru că a pus în pericol circulaţia pe un drum public. Poliţiştii s-au justificat spunând că un chiştoc aruncat seara pe geam şi luat în parbriz de un şofer care vine din spate îl poate speria pe acesta din urmă, determinându-l să provoace un accident. Când a auzit că ar fi putut să primească chiar 3000 de euro amendă, românul a renunţat la orice tentativă de a-i determina pe poliţiştii italieni să-l ierte. Este exemplul cel mai costisitor de amendă pentru “bună purtare” pe care l-am auzit. Sunt sigur c-ar mai fi şi altele. Oricum, demult mi-am dat seama că nu neapărat bunul-simţ şi spiritul civic i-au determinat pe vestici să-şi păstreze curate oraşele, că oameni sunt şi ei, ci mai mult frica de pedeapsă. Recent, am realizat de ce în România există o altă meteahnă, cea a lucrurilor lăsate pe mâine, când, conform obişnuinţei, ori face cineva lucru pe care tu l-ai avea de făcut, ori poţi câştiga mai bine de pe urma târguielii programate pentru diseară.

Două exemple clare: lucrarea de reabilitare a DN 66 şi autostrada hunedoreană. Cei 80 de kilometri de drum naţional dintre Simeria şi Petroşani se tot reabilitează din martie 2003. În primul an al lucrărilor îmi aduc aminte că nu s-a întâmplat mai nimic. Abia prin 2004, an electoral, au apărut muncitori mai mulţi pe drum. După alegeri, în 2005, aproape că nu a mai muncit nimeni mare lucru acolo. Situaţia devenise atât de deranjantă în 2006 încât până şi (noii) conducători ai judeţului începuseră să se răstească pur şi simplu la diverşi directori şi directoraşi de prin Ministerul Transporturilor, a căror inamovibilitate le este asigurată, mă gândesc, de aparteneţa la câte un grup de interese ce a acumulat destulă potenţă financiară şi influenţă pentru a-şi ţine oamenii care-i sunt utili în poziţiile cheie de sifonare a banului public. Au ţipat atunci şi preşedintele Consiliului Judeţean, şi prefectul, dar degeaba. Una dintre firmele care munceau pe DN 66 a fost trimisă la plimbare (cea grecească), pentru că pur şi simplu n-a fost în stare să-şi facă treaba, alta (cea românească) a capotat pentru că n-a ţinut pasul cu creşterile de preţuri la combustibili şi materii prime, iar cea de-a treia (italiană) s-a scârbit de modul de lucru al românilor, şi-a făcut treaba până la un punct şi a plecat.

În ultimii doi ani s-a mai lucrat pe ici pe colo la DN 66. Sâmbăta trecută însă a fost ziua cu cea mai mare intensitate a lucrărilor, cel puţin pe porţiunea dintre Baru şi Petroşani. Ştiţi de ce? Pentru că ministrul transporturilor anunţase că vrea să vină să vadă lucrarea. Drumarii companiei private au reacţionat ca pe vremea lui Ceauşescu. Au luat oamenii de acasă şi i-au pus să sudeze, să dea cu var, cu vopsea, să toarne beton, doar ca să dea impresia că “se lucrează”. Le era frică de pedeapsa ce putea deriva din mânia unui ministru care n-ar vedea pe nimeni muncind la reabilitare.

Cam aceeaşi metodă a fost folosită şi la vizita ministrului pe autostradă, de cu o săptămână înainte. Nu era greu să observi un excavator care lua pământul dintr-un loc şi-l punea în alt loc, fără niciun rost. Totuşi, e o mare diferenţă între cum s-a lucrat pe DN 66, drum construit în 6 ani şi reparat în 10, şi cum se lucrează pe autostradă în judeţul Hunedoara (pentru că probleme sunt şi prin Sibiu, Timiş şi Arad). Constructorii de pe loturile de autostradă au prevăzute în contract penalizări serioase în cazul în care nu-şi fac treaba la timp. Este problema lor cum se organizează, câtă vreme respectă legislaţia de mediu, protecţia muncii şi patrimoniu. Dacă întârzie plătesc. Şi plătesc milioane de euro. Aşa se explică faptul că, pe porţiuni de zeci de kilometri, acolo unde acum un an era ogor, sau, mai rău, teren mlăştinos, acum sunt terasamente înalte de 2, 3, chiar 7 metri înălţime, late de vreo 30, formate din mai multe straturi, iar unele dintre porţiuni încep să fie acoperite cu asfalt.

Când a fost vorba de licitaţiile pentru DN 66, cineva din Ministerul Transporturilor sau din Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale probabil că a avut interesul să fie blând cu constructorii. Îmi vine greu să cred că-n 2003 concurenţa pe piaţa construcţiilor de drumuri era atât de mică încât în contractele de execuţie nu s-au prevăzut clar sancţiuni pentru cei care nu-şi făceau treaba. Dacă nu a existat frica de pedeapsă, iată ce s-a întâmplat: un drum reabilitat cu viteza “super-luminică” de 8 kilometri pe an, un alt record negativ al României, generat de lipsa fricii de pedeapsă.