Vă pare Paştele un timp al liniştii? Vă înşelaţi: “Este un război total între spiritele rele şi cele bune. Acum ţăranul apelează la magia pozitivă care să-i apere familia şi gospodăria. Este o perioadă plină de interdicţii, care îl ajută pe om să câştige lupta cu duhurile rele, iar încălcarea acestora aduce necaz tot anul. Cei care nu ţin postul, cad pradă ispitei diavolului, răul biblic suprem”, povesteşte etnologul Marcel Lapteş. Obiceiurile pascale sunt deosebit de importante în lumea satului – ţăranii spun că atunci când iese în lume, diavolul întreabă dacă oamenii mai colindă sau mai roşesc ouă. Când nu mai fac asta, dracul va stăpâni lumea.
Lumina învierii înconjoară mai întâi lăcaşele de cult, apoi sufletele credincioşilor
“Postul Paştelui are şapte trepte de spiritualitate şi, în calendarul ţăranului român, toate sunt puse cu rost. Cele şapte trepte încep cu “spolocania”, adică spălatul vaselor, şi culminează cu Învierea Mântuitorului. Omul se pregăteşte spiritual pentru Paşte, dar cea mai importantă este Săptămâna Mare, când munca este pe sfârşite şi încep pregătirile mesei, ale hainelor şi ale atmosferei de sărbătoare”, spune Marcel Lapteş, autorul volumului “Timpul şi sărbătorile ţăranului român”. La rândul ei, Săptămâna Mare începe cu Lunea Sfântă şi continuă cu Marţea Seacă, numită astfel pentru că ţăranii ţin post negru şi nu au voie să bea nici apă. Miercurea Paştelui era ultima zi în care femeile şi fetele aveau voie să mai toarcă şi să mai ţeasă.
În Joia Neagră, încep chinurile Mântuitorului şi, la sate, din această după amiază şi până Vineri se puteau vopsi sau încondeia ouăle. În Sâmbăta Paştelor sunt interzise lucrurile mari, precum aratul sau săpatul. Ţăranii mai trebăluiesc pe lângă casă, se roagă, iar gospodinele pregătesc alimentele ritualice, carnea de miel şi pâinea de Paşte. În credinţa populară, în această săptămână, se duc cele mai aprige lupte între bine şi rău. Şi tot acum, importante sunt şi ritualurile de pomenire a morţilor: “Tradiţia spune că în Joia Neagră (sau Joimăriţa) încep să se deschidă cerurile şi oamenii încep să dea de pomană pentru morţii apropiaţi, sau cei fără linişte, care au murit subit sau violent. Se fac pomeni când se împart colaci ritualici de grâu la săraci şi la copii.
Familiile mai bogate dau ca pomană şi mâncare de post”. Sărbătoarea Paştelui trebuie primită cum se cuvine, aşa că, după curăţirea trupului şi sufletului prin post, se pregătesc bucatele din miel, iar vinul se scoate din damigenele de prin pivniţe. În noaptea de Înviere, toţi sătenii se strâng la slujbă, musai iau parte la înconjuratul bisericii, iar măcar un membru al familiei rămâne până la final, când sunt împărţite “paştile”.
Dis-de-dimineaţă, omul se închină, rosteşte o rugăciune, îşi ia paştile şi, doar după asta, poate să guste din bucatele de sărbătoare. Duminica, în prima zi de Paşte, sătenii pleacă din nou către biserică, iar femeile poartă coşuleţe sau traiste pline cu ouă colorate pe care le împart copiilor. Toţi poartă acum ceva nou – o haină, papuci sau măcar un batic. “Cu trecerea timpului mi s-a întărit ideea că, între Paştele din sat şi cel de la oraş se cască o prăpastie”, scrie etnologul Irina Nicolau, concluzionând: “Altă prăpastie există între Paştele omului de la oraş care ţine post şi Paştele celui care nu ţine: primul este mai lung şi mai frumos”.
“Hristos a înviat…”
Etnologul Ion Ghinoiu vede în sărbătoarea Paştelui, dincolo de stratul religios, alte tradiţii precreştine, de renaştere simbolică a timpului şi a spaţiului prin sacrificarea zeului adorat, care moare şi apoi învie. Acesta crede că Săptămâna Mare, când Iisus este chinuit şi răstignit, iar sufletele morţilor ies din morminte, este momentul culminant al stării de dezordine a lumii, finalul degradării timpului, perioadă asemănătoare celei de la intrarea în noul an. “Săptămâna Luminată se hrăneşte din plin din miracolul Învierii, restabilind în Lume echilibrul şi ordinea […] În funcţie de Paşte se stabileşte data multor sărbători creştine şi necreştine. Toate aceste sărbători compun un fagure de timp bun, în care îşi fac loc alte sărbători, cu data fixă. Este greu să le separi. Lumina unei sărbători se răsfrânge asupra alteia”, explică Irina Nicolau. Ouăle înroşite sunt simbolul Paştelui, dar, în funcţie de zonă, ele se numesc “merişoare”, “împistrite”, “scrise”, “pictate” sau “muncite”.
Primul ou se numeşte “cearcă”, iar ouăle de Paşte nu se dau de pomană, că nu le primeşte Dumnezeu. Înainte de apariţia “vopselelor”, ouăle erau colorate cu substanţe naturale: ouăle roşii erau obţinute prin fierbere în frunze de ceapă roşie, pentru a obţine nuanţa de verde, ţăranii foloseau ierburi de primăvară, albastrul se făcea cu ajutorul unor luturi, iar roşu închis prin fierbere în suc de sfeclă roşie. “După anul 1900, ţăranii încep să cumpere vopsele de la bolta din sat, aduse de jidovi. În perioada comunistă, apar vopselele de ouă care se pot cumpăra din orice magazin mai mare”, spune Marcel Lapteş. Oul roşu presupune anumite ritualuri, atât la “colorare”, cât şi la întrebuinţare: se spune că oamenii care ciocnesc între ei ouă roşii se vor întâlni pe lumea cealaltă.
Ouă împestriţate
Obiceiul încondeierii ouălor este unul străvechi în satele hunedorene şi păstrat cu sfinţenie în comuna Ribiţa. În Ţara Zarandului, femeile din sate încondeiază ouăle de Paşti în Joia Mare. Tradiţia s-a păstrat, aşa că ouăle se fac ca acum sute de ani, iar meşteşugul este moştenit de la strămoşi. Pe vremuri, toate femeile din satele de pe Valea Crişului Alb cunoşteau acest meşteşug, acum, doar ici şi colo mai găseşti pe cineva care stăpâneşte această tehnică ce a ajuns, cu timpul, o adevărată artă. Obiceiul străvechi se mai practică doar în unele dintre satele hunedorene şi se numeşte “împiestriţatul ouălor”. După ce sunt luate din cuibar, ouăle proaspete se păstrează la rece în pivniţe, până se apropie Joia Mare. În această zi, sunt fierte sau golite în interior cu un ac. Urmează procedura de încondeiere, care este una specială, ce solicită atât migală, cât şi talent. “Prima dată se împarte oul în câmpuri de lucru, în linii orizontale şi verticale. Pe urmă, se realizează modelul dorit”, povesteşte Monica Duşan, în timp ce trasează linii fumurii pe coaja oului. Încondeierea unui ou poate să dureze şi câteva ore, procedeul fiind unul extrem de migălos. Modelele cel mai des folosite pentru încondeierea ouălor sunt cele tradiţionale româneşti, dar sunt specifice zonei din care provin: “Desenăm stele, soare, flori, obiecte agricole… Fiecare localitate şi, până la urmă, fiecare femeie are modele şi culorile ei preferate”, zice femeia, conturând razele unui soare.
În plus, pentru încondeierea ouălor sunt folosite doar produse naturale. Femeia povesteşte că a învăţat încă de mică acest meşteşug, de la bătrânele satului, iar acum este rândul ei să le iniţiaze pe tinere. “Mama m-a învăţat să încondeiez ouă, lucru care poate fi o adevărată artă. Nu e greu să le faci, este chiar uşor dacă înveţi”, crede fiica Monicăi, în timp ce altă fată din sat, ajunsă la încondeiat, spune: “Îmi place acest obicei. Şi eu l-am învăţat tot de la mama mea”. Puţine mai sunt însă în sat fetele ca ele, care se apleacă cu răbdare şi îşi mai fac vreme de asemenea vechi obiceiuri. Etnologii explică faptul că tradiţia populară socoteşte oul încondeiat de Paşte un simbol al regenerării, purificării şi veşniciei. Tradiţia cere ca ouăle să fie vopsite şi încondeiate în zilele de joi şi sâmbătă din Săptămâna Mare, iar îndeletnicirea este rezervată în exclusivitate femeilor. Legendele spun că Maica Domnului a venit să-şi plângă fiul răstignit. A pus lângă cruce un coş cu ouă care s-au înroşit de la sângele care picura din rănile lui Iisus.
Bubuiturile troscarilor
Satele hunedorene răsună în aceste zile de bubuituri. De neexplicat pentru străinii ajunşi în zonă, obiceiul puşcatului de Paşte este unul practicat numai în Ardeal. Cunoscut sub numele de “bubuiturile troscarilor”, obiceiul îşi are originea în negura vremurilor, însă, de-a lungul timpului, a devenit mai mult o întrecere între cetele de fecior din sate.
Satele hunedorene mai păstrează încă unele tradiţii de Paşte, specifice doar unei anumite zone, cum ar fi împodobitul crucii, obicei practicat în Cioclovina
“Gheorgheee! Puşcă mă aşa! Că mâne ne-ntâlnim să ne râdem de ei! Aşaa! Că ei n-or put puşca ca noi!”, urlă un bărbat, îndemnându-şi copiii să tragă cât mai tare şi cât mai multe focuri”. Aşa răsună, în multe sate din Ardeal, bubuiturile care vestesc apropierea Sfintelor Paşti. De fapt, în perioada Săptămânii Mari, singura preocupare a băieţilor este să bubuie cât mai puternic. “Se organizează grupuri de ficiori, mai mari, mai mici, pentru obiceiul de a puşca, cum zâcem noi: cu ţavă şi cu carbit. Şi să organizează în cete şi să întrec, adică la care-i sună ţava mai tare”, poveşte bărbatul căruia se vede că-i arde mai mult de puşcat decât ajutat la treburile gospodăreşti.
Bubuiturile sunt trase cu ajutorul trascurilor. Acestea sunt ţevi metalice de 4 ţoli, închise la un capăt. În partea laterală, în apropierea capătului închis, se află un mic orificiu unde se pune flacăra. Aceste ţevi sunt lungi, de unu-doi metri şi sunt puse în poziţie oblică, fixate cu nişte pari de lemn. “Puşcăturile simbolizează venirea Paştilor, cum zicem noi, ţăranii, a Învierii, dar, cu vreo zece zile înainte de Paşti, băieţii cu fete cu tot se pregătesc, duc cu căruţa cauciuri sau lemne pentru foc, îşi înalţă un soi de cort, îşi pregătesc mâncare şi beutură, să fie distracţie – că şi aci concurează cu alţii – şi dup-aia puşcă. Şi, la 12 noaptea, în sara de Înviere se face o pauză de vreo 30 de minute, câtă vreme să face slujba în biserică.
După ce s-a ieşit de la slujba de Înviere, de la biserică, se trag clopotele şi atunci aud grupurile astea de ficiori că se trag clopotele şi încep iar să puşte, care poate cât de tare”. Procedeul este simplu: tinerii introduc carbid în ţeavă, peste care toarnă puţină apă, iar apoi se întroduce un chibrit aprins prin orificiul lateral. Flacăra aprinde gazul rezultat din reacţia carbitului cu apa şi astfel se produce o explozie cu o bubuitură. Un lucru simplu, dar cu rezultat important, spun etnologii, pentru că pocnetele anunţă apropierea învierii: “Credinţa tăranului este că toate aceste zgomote mari – bubuiturile, trasul clopotelor, pocnitul biciului – alungă spiritele rele şi potenţează apariţia celor pozitive, în acest caz vorbim de Învierea Mântuitorului”, explică Marcel Lapteş. Bubuitul este una dintre tradiţiile care s-au păstrat şi tinerii se adună an de an în cete pentru a bubui. “Venim să puşcăm că aşa am apucat de la părinţi şi de la bunici. Cu o săptămână înainte, adunăm cauciucuri, ne facem colibă pă deal şi puşcăm să anunţăm venirea Paştelor”. Focurile se trag şi în prima şi în a doua zi de Paşti.
Legenda iepuraşului pascal
Povestea spune că demult, într-o poiană a unei păduri, a apărut o pasăre foarte frumoasă, cu penele vopsite în culorile curcubeului, care cânta mai frumos ca orice înaripată. Pasărea şi-a făcut cuib în scorbura unui vechi copac, de acolo cânta în fiecare zi şi o mulţime de animale se strângeau să o asculte. Într-o zi, pasărea a fost găsită rănită, gată să se stingă. Speriate, animalele din pădure au fugit la templul Zeiţei Lunii, Eostre, şi au rugat-o să salveze pasărea de la moarte. Înduioşată, zeiţa a luat în îngrijire mica pasăre şi a hrănit-o chiar cu mâncarea zeilor. După o vreme, s-a întremat complet, iar zeiţa a aruncat-o spre cer, să zboare înapoi în poieniţă, însă pasărea a căzut la picioarele zeiţei, pentru că nu mai putea să zboare. Ca să nu poată fi mâncată de animalele înfometate, zeiţa a transformat pasărea în iepuroaică, pentru ca micuţa să se salveze fugind. Numai că iepuroaica şi-a păstrat obiceiul de a face ouă. Legenda spune că, drept mulţumire, la fiecare echinocţiu de primăvară, iepuroaica îi duce Zeiţei Lunii ca dar o parte din ouăle sale pe care le colorează în nuanţele curcubeului. Şi ca să nu se bucure doar Zeiţa Lunii de darurile sale, iepuroaica le împarte tuturor copiilor cuminţi, care fac fapte bune. Însă iepuraşul aduce şi vremea caldă, poartă noroc, provoacă bucuria, dar fertilitatea rămâne simbolul cel mai vechi al îndrăgitului urechiat.
Mielul tradiţional şi iepuraşul de import
Aproape nu e casă de român din care, de pe masa de Paşte, să lipsească carnea de miel preparată ca friptură ori ca drob. Etnologii spun că sacrificiul mielului semnifică sacrificiul făcut de Iisus Hristos însă, de secolul trecut, iepuraşul de Paşte i-a luat locul şi acum toţii copiii ştiu că urechiatul aduce ouă vopsite, dulciuri şi jucării copiilor în ziua de Paşte. Etnologii spun însă că iepuraşul de Paşte este un ritual păgân, care nu are legături religioase cu Moartea şi Învierea lui Iisus Hristos. Ca simbol al Paştelui, istoricii au găsit pentru prima dată menţionat iepuraşul într-o legendă din Germania, care se trage dintr-o tradiţie precreştină. Şi tot germanii sunt primii care au făcut dulciuri sub formă de urechiat din aluat şi zahăr.
Aşa a ajuns “Oschter Haws” un moment aşteptat de toţi copiii. Aceştia ştiu că, dacă sunt cuminţi, iepuraşul le va aduce de Paşte ouă de ciocolată făcute de el, la fel precum Moş Crăciun le aduce jucării făcute în Laponia, de spiriduşi. Tradiţia germană cere copiilor să făurească un cuib într-un loc ferit din cameră sau din grădină, unde iepuraşul să aşeze ouăle şi celelalte daruri. Alţi etnologi spun că Paştele numit “Easter” în engleză şi-a împrumutat numele de la o zeiţă anglo –saxonă pe nume “Eostre”, zeiţă care apare însoţită de un iepure, animal care ar fi făcut primul om colorat. Este impresionant, dar acest iepuraş al zeiţei Eostre a făcut primul ou colorat. În folclor, iepuraşul reprezintă simbolul fertilităţii şi al naturii care prinde viaţă la venirea primăverii.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.