Părintele Crăciun Opre, unul dintre cei mai iubiţi duhovnici hunedoreni, s-a stins din viaţă, în Duminica Floriilor, după o îndelungată suferinţă. Unul dintre supravieţuitorii “Experimentului Piteşti”, preotul a făcut opt ani de închisoare. A fost condamnat de Tribunalul Militar din Timişoara şi a îndurat chinurile a şapte închisori comuniste, în cele din urmă fiind trimis la Canal. Apropiat al părintelui Arsenie Boca, despre care vorbea întotdeauna cu dragoste, părintele a refuzat, toată viaţa, cu smerenie, să vorbească despre suferinţa sa din temniţele comuniste.
Părintele Crăciun Opre, un om cum puţini a avut ortodoxia românească
E august, iar soarele topeşte molcom răcoarea dimineţii. Foile arse de secetă ale porumbului zumzăie ca un roi de albine îmbufnat. Linişte, foarte multă linişte şi pace pe cuşma cea mai de sus a dealului de la Cinciş, de unde privirea se aruncă slobodă până hăt, departe, dincolo de poieni, dincolo de apele verzui ale lacului care dormitează la orizont, îmbrobodit de dealurile care-i zăgăzuiesc malurile, înspre fagii care îmbracă în verde mândrul, părăsitul Ţinut al Pădurenilor. Linişte. Foarte multă linişte, când clopotul începe să bată puternic, ca o inimă de aramă cântătoare, chemând credincioşii la sfânta Liturghie. Părintele Crăciun iese din altar, tămâind sfintele icoane, apoi naosul şi, în sfârşit, intrarea în biserică, până aproape de uşile ruginii ale lăcaşului. Împovărat de ani şi adus de spate, părintele se bucură de prezenţa câtorva dintre cei mai vrednici dintre credincioşi, care s-au grăbit să părăsească dulceaţa aşternutului într-o sfântă zi de duminică, pentru a veni în întâmpinarea lui Hristos. Îl vei regăsi aici duminică de duminică, atunci când nu e bolnav, atunci când nu tuşeşte… Îl vei găsi întreaga toamnă şi apoi toată iarna, în fiecare miercuri seara, la slujba vindecătoare şi tainică a sfântului Maslu. Din ce în ce mai slăbit, tot mai adus de spate, tuşind uşor, cu mâinile tremurânde…
Ucenicul şi Bunul Dumnezeu
Îl vei regăsi pe un scăunel modest, în uşa strâmtă a altarului, între icoana Sfântului Nicolae şi cea a Preacuratei Fecioare cu Pruncul. Părintele spovedeşte ore în şir… Caută delicat în sufletul omului păcatele care-i tulbură viaţa. Ascultă. Ascultă cu calm, cu atenţie, de la cele mai neruşinate fapte, la întrebări dintre cele mai naive şi îndoieli dintre cele mai copilăreşti. La spovedanie, ucenicii stau fie pe un scăunel, alături de părinte, pentru a putea rosti mai uşor cele ce îi apasă, fie în genunchi, fiecare după cum îi dictează inima. Părintele pune palma pâlnie la urechea copilăros clăpăugă de-atâta ascultat şi are răbdare, foarte multă răbdare, de parcă chiar bunul Dumnezeu ar fi coborât din înalt, întrupat într-un bătrânel firav şi gârbovit, aducând cu el iubirea şi iertarea. Când se ridică, unii dintre ucenici ies din biserică plângând. Lacrimile se amestecă, neaşteptat, cu un zâmbet, iar pentru cei înaintaţi duhovniceşte ăsta e semn bun: râde sufletul, semn că şi-a recăpătat aripile – nevăzute pentru ochiul necredinciosului – aripile de urcat la cer. Sunt multe mărturiile credincioşilor despre părintele Crăciun, iar în anii care vor urma vor ieşi la lumină – fără îndoială – şi mai multe. Oameni chinuiţi, familii în pragul destrămării definitive, copii certaţi cu părinţii, boli, chinuri trupeşti şi sufleteşti… Cu dragoste şi credinţă, părintele le-a vindecat pe toate, acolo unde duhovnicul şi ucenicul au făcut o împreună-lucrare. Pentru că – asta o ştie oricine – e nevoie de credinţa celui care cere, pentru ca “o minune” să se înfăptuiască.
Până acum, despre părintele Crăciun s-a scris puţin. Asta deşi părintele de la Cinciş a fost duhovnicul unuia dintre “stâlpii ortodoxiei”, părintele Ioan Sabău. Deşi nu o dată, alături de Teofil Părăian, un alt duhovnic îndrăgit al Transilvaniei, preotul de la Cinciş a umplut până la refuz sala mare a Casei de Cultură din Deva, vorbindu-le celor care veneau să ia sfat duhovnicesc şi binecuvântare pentru a-şi trăi frumos viaţa în lume.
Rugăciune pentru torţionari
Smerit, părintele, adoptat de hunedoreni de pe meleagurile Bihorului, a refuzat toată viaţa să vorbească despre el, ori despre anii de suferinţă înduraţi în închisorile comuniste. Chiar familia lui ştie prea puţin, aproape deloc. În schimb, părintele Crăciun i-a învăţat pe toţi cei care l-au cunoscut ce înseamnă bucuria trăirii ortodoxiei. Arestat de Securitate în 1948, pe când era student la Academia Teologică Ortodoxă din Arad, tânărul se va ruga neîncetat, potrivit învăţăturii creştine, pentru iertarea celor care îl torturau. Despre “închisorile sale” părintele a vorbit abia în ultimii ani, fragmentar, amintind de experienţele terorii de la Piteşti, unde cei întemniţaţi urmau să fie “reeducaţi” de alţi doi condamnaţi, care au intrat, în cele din urmă, în serviciul Securităţii: Ţurcanu şi Bogdanovici. A povestit cumva “pe deasupra”, “de departe”, de foarte departe, despre bătăile “din nimic” şi “pentru orice”, despre regimul cu varză fiartă şi somnul chinuit, direct pe fiarele patului sau pe ciment. În august 1949, părintele a fost transferat „pentru reeducare” la Piteşti, fiind închis la etajul unu, în celula numărul 9, chiar lângă camera lui Ţurcanu. Unul dintre cele mai grele momente a fost însă cel al învrăjbirii: atunci când cei care au decis “să îşi schimbe atitudinea” au trecut de partea Securităţii şi a torţionarilor, bătându-şi cu sălbăticie foştii colegi de celulă.
În intimitate cu Hristos
Întrebat despre suferinţa lui în închisoare, părintele a evitat mereu să vorbească, având convingerea că teroarea trăită acolo ţine, pe de-o parte, de o intimitate a sa cu Hristos, iar pe de altă parte, asemenea grozăvii nici „n-ar putea fi duse” de cei de astăzi. Întors la Arad, şi-a continuat studiile de teologie, însă abia cinci ani mai târziu, în 1964, tânărul este hirotonit preot, în zona izolată a satelor Hăşdău, Goleş şi Dăbâca. Pe părintele Arsenie Boca l-a cunoscut la doi ani după ieşirea din temniţă, în 1956. Îl ştia după renumele său, încă din 1942 – 1943, când tinerimea din Transilvania “migra” în valuri către mănăstirea Sâmbăta de Sus. Apo, a auzit, din gura unui student de la Facultatea de Teologie din Sibiu, povestea miraculoasă a salvării acestuia de la 25 de ani de închisoare, prin rugăciunea de foc a marelui duhovnic.
În 1958, când l-a cunoscut personal pe părintele Arsenie, care se afla pe atunci la Prislop, duhovnicul Ardealului i-a spus că nu e hărăzit pentru mănăstire şi că e bine să îşi întemeieze o familie. De altfel, soţia sa era chiar una dintre ucenicele părintelui Arsenie, un apropiat al familiei acesteia. Cei doi aveau să se căsătorească în biserica monument istoric din vremea lui Ioan Corvin (1459), cununia lor făcută cu apa până-n pridvorul bisericii fiind ultima oficiată în lăcaşul de cult care avea să fie acoperit de apele lacului de acumulare Cinciş. Anul trecut, părintele a reuşit să termine lucrările la muzeul şi viitoarea mănăstire din Cinciş. Muzeul acesta va adăposti frescele de patrimoniu evacuate din biserica satului vechi, acoperit acum de apele lacului, potrivit dorinţei părintelui Arsenie Boca. Şi tot părintele Arsenie a fost cel care i-a cerut părintelui Crăciun să construiască, deasupra Muzeului, şi un etaj cu chilii pentru călugăriţe, care să păstreze credinţa ortodoxă în satele dezrădăcinate de apele lacului ce a acoperit cinci sate: Cerna, Baia Craiului, Moara Ungurului, Ciuleni şi – în cele din urmă – Cinciş. Foarte bolnav, chinuit de astm bronşic şi de o pneumonie recurentă pe care a căpătat-o în închisoare, ajuns la vârsta de aproape 87 de ani, părintele nu a încetat să slujească şi să primească credincioşii la spovedanie până în urmă cu trei săptămâni, când a fost internat de urgenţă la terapie intensivă.
Biografia unui mărturisitor al ortodoxiei
Părintele Crăciun Opre s-a născut în 17 iunie 1925, satul Cărăsău, în comuna Petid, judeţul Bihor, fiind fiul lui Crăciun şi Saveta. Face şcoala primară în satul natal, între 1932-1939. Între 1939 şi 1940, studiază la Şcoala Normală “Iosif Vulcan”, din Oradea. Din 1940 şi până în 1947 studiază la Şcoala Normală “Dimitrie Ţichindeal” din Arad. În intervalul 1947-1948 studiază la Academia Teologică din Arad. 1956-1959 studiază la Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu. În luna februarie a anului 1962 se căsătoreşte cu Anica Rudeanu, cu care va avea doi fii, Ioan şi Adrian. A fost hirotonit preot de către preasfinţitul Teoctist, viitorul patriarh al României, la 1 noiembrie 1964, pentru parohia Hăşdău, cu filiile Goleş şi Dăbâca. Va reabilita bisericile din Hăşdău şi Dăbâca. 1968 – 1973 a administrat şi parohia Topliţa, cu toate filiile ei. În decembrie 1973 este transferat la parohia Cinciş de către preasfinţitul Visarion. A continuat ridicarea bisericii din Cinciş (care urma să ţină locul celor trei biserici dărâmate sau acoperite de apele lacului de acumulare construit ca sursă de apă pentru Combinatul Siderurgic Hunedoara: cele din Cinciş, Cerna şi Baia Craiului), lucrare începută în 1965 şi finalizată în 1984. Va administra, în paralel, până în 1976, parohia Hăşdău şi filiile ei. Până anul trecut a fost preot paroh la Cinciş, cu filia Izvoarele. Tot în 2011 încheie lucrările la Muzeul Cinciş, unde sunt păstrate frescele de patrimoniu, extrase din biserica monument istoric din satul vechi Cinciş, în acest moment acoperit de apele lacului de acumulare, şi chiliile unui aşezământ monahal.
Preotul preoţilor, copilăros şi curat
A fost duhovnicul părintelui Ioan Sabău, fost coleg de celulă, cei doi spevedindu-se unul altuia, dar şi al multora dintre preoţii hunedoreni, fiind iubit de credincioşi pentru blândeţea cu care corecta caractere. “Părintele Crăciun a transformat anchetele, bătăile şi atrocităţile în pricini de înălţare duhovnicească. Supus la un regim de exterminare, muncă peste puteri şi lipsă de hrană, supravieţuieşte miraculos, deşi colegii de detenţie pariaseră, într-una dintre ierni, că nu va apuca primăvara viitoare. O umbră de piele şi oase este ţinut în viaţă din mila Maicii Domnului, pe care o iubea nespus. Reîntors acasă, păstrează o tăcere deplină referitor la calvarul prin care trecuse. Mulţi dintre cunoscuţi au aflat abia după 1989 că trecuse «pe la Oxford», cum numea, şugubăţ, părintele, cumplita închisoare de la Piteşti.
Deşi a ales să îşi ducă zilele într-o profundă ştergere de sine, fără nicio ieşire în evidenţă, părintele Crăciun a devenit duhovnicul prin excelenţă al Hunedoarei. Chiar şi în celulele în care a intrat i-a făcut pe toţi să se roage şi i-a învăţat ca pâinea puţină, care le era aruncată precum câinilor, să o păstreze pentru cei mai bolnavi şi mai slăbiţi dintre deţinuţi. A fost un izvor al certitudinii şi-al bucuriei. Era un om de o bunătate extraordinară, un suflet copilăros şi minunat de curat. Nu ştiu ce se va întâmpla acum, cine ne va fi duhovnic nouă, preoţilor. Deocamdată, trăim din amintiri. Ne vom îndrepta unul spre celălalt şi ne vom decanta, unul singur urmând să rămână duhovnicul celorlalţi”, mărturiseşte preotul Vasile Vlad, ucenicul părintelui Crăciun. Un alt ucenic al duhovnicului de la Cinciş, preotul Radu Trifon, spune că părintele Crăciun a fost omul care i-a schimbat viaţa: “Fetiţa mea, Maria, în 1997 în vârstă de numai un an, era pe ducă, grav bolnavă, nimeni nu îi punea un diagnostic şi aşa am ajuns la părintele Crăciun. El ne-a pus pe cale pe amândoi – pe mine şi pe soţia mea – fetiţa s-a vindecat, iar acum are 14 ani. Tot el a fost cel care m-a determinat să nu renunţ la Facultatea de Teologie, intervenind în clipele de mare dezamăgire şi îndoială. De la el am învăţat că ortodoxia înseamnă altceva decât ce spun babele la biserică: «Pune lumânări acolo, nu pune nafura în batistă, nu pupa icoanele nu ştiu cum şi nu ştiu când… ». Dumnealui m-a învăţat ce este Credinţa. Am pierdut un reper. Un model de preoţie şi de dăruire. Unul dintre ultimele repere ale ordodoxiei, în 2012”.
Dumnezeu sa-l hodineasca !